Peacock [2010]

IF ONLY HE KNEW WHAT SHE WAS DOING.

Peacock a fost o surpriza destul de placuta, de genul cu cit stii mai putin despre un film, cu atit te surprinde mai placut. Marele plus al filmului este, bineinteles, Cillian Murphy care face cele mai bune roluri de femeie pe care le-a facut vreodata un actor. Intotdeauna un deliciu sa-l privesti. Dupa ce a fost Patrick “Kitten” Braden in minunatul film a lui Neil Jordan, Breakfast on Pluto, Cillian strikes back cu o noua interpretare de 5stele- rolul John/Emma Skillpa. Dupa cum probabil deja v-ati dat seama, este vorba de un rol dublu, antagonic din toate punctele de vedere, cu nuante schizofrenice dupa modelul Dr. Jekyll and Mr. Hyde. Nu stiu ce e mai dificil: sa intrepretezi un rol dublu in care cele doua personaje sunt asemenatoare, sau sa interpretezi un rol dublu in care personajele sunt diametral-opuse. Pentru Murphy pare la fel de simplu: daca rolul din Breakfast on Pluto a fost, mai mult, unul de nuantare, atunci in Peacock, ne ofera doua personaje pe cit de diferite pe atit de puternice. Transformarea lui John Skillpa in Emma Skillpa este radicala, si nu se bazeaza citusi de putin pe machiaj. Tot timpul am avut senzatia ca Cillian Murphy este un actor mult subapreciat, poate din cauza ca, pina acum, s-a ferit in mod elegant de mainstream-ul Hollywood.

Ca actiune filmul este minimal- un episod din viata oraselului Peacock, Nebraska, insa, ca studiu de personaj, este foarte amanuntit. Desi ar putea foarte usor trece drept cliseu, filmul scapa de aceasta capcana datorita actorilor din distributie; pe linga Cillian Murphy, mai apar Susan Sarandon, Ellen Page si Bill Pullman. John si Emma Skillpa sunt barbat si femeie, sot si sotie, isteric si sensibil, rau si bun, doua fete ale aceleiasi medalii. Emma a fost dezvoltata de John ca efect al unei copilarii traumatizante, marcata de figura materna; odata cu pierderea mamei, personalitatea copilului se dedubleaza. Un fel de Noman Bates: “Mother! Oh God, Mother !! “. John va vrea sa devina mama sa, pentru copilul lui. Ce este, insa fascinat in Peacock, si ceea ce m-a prins si pe mine, este ca aceasta dedublare nu se face in mod constient sau premeditat. Pe tot parcursul filmului te vei trezi intrebindu-te daca este o gluma si Emma/John se joaca dinadins cu vietile celor din jurul lui/ei/lor sau chiar este vorba despre un caz patologic. Finalul este natural, fara twisturi, lucru pentru care filmul a fost destul de criticat. Mie mi s-a parut exact cum trebuia, nu era nevoie de nici o surpriza la sfirsitul unui film in care accentul nu cade pe actiune.

BOY A [2007]

Regizorul irlandez John Crowley face din nou echipa cu scenaristul Mark O’Rowe (au facut impreuna Intermision, 2003) pentru adaptarea pe ecran a romanului lui Jonathan Trigell, Boy A. Filmul face, oarecum, parte din seria filmelor dure cu miez moale. Dar amar. Si nu doar din punctul asta de vedere imi seamana cu Un Prophete sau 13 Tzameti, ci si din punctul de vedere al personajului principal. Acestea sunt genul de filme care lanseaza cariera unui debutant. La fel ca Tahar Rahim sau George Babluani, tinarul britanic Andrew Garfield este mesmerizant in rolul lui Jack Burridge.

Boy A este minunat de la cap la coada, chiar si in momentele in care iti vine sa urli disperat de ciuda si frustrare. Foarte pe scurt, filmul prezinta povestea unui baiat, Eric Wilson, care incearca sa-si reia viata dupa 14 ani petrecuti in inchisoare, pentru uciderea, in complicitate cu baiatul B, Philip Craig, a unei fetite de 10 ani. Planurile din trecut se interpun peste cele din prezent, cu flash-uri retrospective din copilaria micutilor Eric si Philip. Daca in prezent, este filmul lui Eric/Jack, in planul trecut, este cu siguranta filmul lui Philip Craig (1983-2000), acest mic Lord of the Flies, jucat excelent de foarte expresivul Taylor Doherty. Din inchisoare, mai iese doar baiatul A, la 24 de ani, si sub atenta supraveghere a devotatului asistent social Terry (Peter Mullan). Mutat in Manchester si cu o noua identitate, Jack Burridge, Boy A isi reface, cuminte, viata: se muta intr-un apartament, isi gaseste de lucru, isi face prieteni si se indragosteste de blonda Michelle…insa toate acestea cu frica zilei de miine. John Crowley ne asterne perfect calmul de dinaintea furtunii. Din instinct de pura bunatate, Jack impreuna cu colegul sau de munca, Chris, salveaza o fetita dintr-un accident de masina. Si astfel, criminalul devine erou, dar eroul avea sa dezvaluie fata criminalului. Salvarea fetiei il izbaveste spiritual, insa il arunca in ghearele unei media care asteapta de 14 ani sa-l sfisie.

Andrew Garfield face un tur de forta impresionant, si te face sa te atasezi atit de mult de personaj incit te trezesti cu nevoia fizica de a-l proteja cu orice pret, ca pe cineva drag. Debordanta usurinta cu care trece prin toata paleta de simtiri, a caror numitor comun este, mereu, frica. Jack (observati numele simplu pe care si l-a ales, gen boy next door, din dorinta de a trece neobservat si a duce o viata normala) este asemeni unui nou nascut care vede lumea pentru prima data. Este sensibil si nesigur in relatia cu Michelle, ingrozit la gindul c-ar putea-o pierde, dar si macinat de vinovatie cind este nevoit sa o minta cu privire la identitatea lui; este fericit ca un copil cind este cu Terry si reuseste sa-I faca cinste cu masa din primul lui salariu, pe care oricum nu stie cum altfel sa-l foloseasca, dar si implinit cind vede ca macar cineva este mindru de el. Fata de putinii prieteni este devotat 100%, devenind furios si instinctiv cind unul din ei este amenintat. Secventa in care o salveaza pe micuta din accident este induiosatoare peste masura, poate una dintre cele mai frumoase ale filmului. Iar cind isi vede poza in ziar in cele doua ipostaze, aceea de erou, linga aceea de criminal, devine ingrozit si speriat asemeni unui animal incoltit. Relatia cu Terry este una cu totul deosebita: pentru Jack el este tatal pe care nu l-a cunoscut niciodata, iar pentru Terry, Jack este fiul de care poate in sfirsit sa fie mindru, spre deosebire de relatia pe care acesta o are cu fiul biologic, Zeb (James Young). Zeb este fiul risipitor, nedorit, dar reintors acasa pentru a distruge universal unui tata , in sfirsit alinat.

Pe final, reteta succesului lui Andrew, ingrozit de idea personajului pe care urma sa-l joace, si ingrijorat ca nu avea sa fie destul de bun, de interesant si de unic. “Intotdeauna am sentimentul asta. Si este dificil sa-ti dai seama daca trebuie sa te afli in starea asta ca sa devii creativ. Trebuie neaparat sa devii o epava? Nu am prea multa experienta in fata camerei si nici nu stiu trucuri anume, insa daca reusesti sa cistigi increderea publicului, atunci cu siguranta il vei face sa te iubeasca. Jack stia ca nu avea cum sa fie el insusi si de aceea nu a reusit. Stia ca lumea (publicul) nu il va accepta. Asta a fost o metafora pentru mine. Daca nu esti cu totul deschis, nu vei reusi.”

The Road [2009]

Am spus mai demult, cind vorbeam de Book of Eli ca astept sa vad The Road, cumva precauta sa nu-i acord prea mult credit lui Eli. Ei bine, am vazut The Road si nu mi-a transmis nimic. Mi se pare exact genul de film pe care toata lumea se strofoaca sa-l supraaprecieze. Mai pe romaneste, e overrated.
Avem un sfirsit al lumii cu multa ploaie si intuneric (nu stim ce s-a intimplat), ramasitele unei civilizatii aflate la limita subzistentei (a se intelege dincolo de canibalism), un tata (Viggo Mortensen ascetic), un fiu (Kodi Smit-Mc Phee, care seamana izbitor de mult cu mama sa din film, Charlize Theron) si o directie: spre Sud. The Road e un road-movie apocaliptic, presarat cu prieteni si dusmani, profeti si cersetori, capcane si oaze salvatoare; pentru tata- un drum al crucii, pentru fiu- un drum initiatic.
Lasind la o parte faptul ca pe mine m-a plictisit teribil, filmul in sine se deruleaza bine. Mai putin la final, care este un mare cliseu, o dare de palma la c.... . Adica tot filmul e sumbru, deprimant, trist, cenusiu, dur, violent, ploios, iar la sfirsit apare raza de soare- familia americana perfecta. Cu ciine cu tot, misterios de teafar in conditiile in care, in film, gongile erau o delicatesa culinara. All's well when it ends well, innit?

Regizat de John Hillcoat, dupa cartea cu acelasi nume a lui Cormac McCarthy. Recomand insistent, insa, un alt film al lui John Hillcoat, si anume The Proposition- un western australian total atipic, din 2005, dupa o poveste scrisa de Nick Cave.

Low Budget Oscar

Buturuga mica rastoarna carul mare.
Avatar se scufunda precum Titanicul.
Minele din Hurt Locker arunca in aer Pandora.
Cameron vs. ex-wife.
etc, etc, clisee peste clisee.

Ei bine, in opinia mea, nici unul dintre cele doua filme atit de concurente, nu e de Oscar. Eventual Inglorious Basterds, doar ca Tarantino pe covorul rosu e ca elefantul in magazinul de portelanuri. Impotriva cursului natural al vietii, Hurt Locker ia Oscar-ul pentru cel mai bun film al anului 2010. Avatar era de departe favoritul (publicului), insa oda inchinata de catre Bigelow bravului soldat american s-a dus direct la coarda sensibila a academiei. Cei ce s-au gindit ca a gindi americaneste este sa-i dai Oscar-ul la Avatar si nu unui filmulet independent de buget redus, nu puteau sa fie mai departe de adevar. Ma tot gindeam ca oi fi fost eu de vina ca n-am prins ideea filmului, insa dupa ce am vazut ca adevaratii genisti si veterani ai razboiului din Irak iau filmul in deridere, mi-a mai venit inima la loc. La regie, exact aceeasi poveste, iar eu fantasmez in continuare la Tarantino in magazinul de portelanuri. A avut si el izbinda lui prin Christoph Waltz care a cules laurii la o categorie la care nu avea concurenta. La fel, Mo'nique la feminin pentru rolul din Precious. La principali, naucitor! Sandra Bullock ia premiul pentru cea mai buna actrita in acelasi timp in care il ia si pentru cea mai proasta actrita. Pentru filme diferite, chit ca putea la fel de bine sa le ia pentru acelasi film. In cazul ei, eu, oricum, nu sesizez diferenta. Jeff Bridges ia Oscar pentru rolul lui Bad Blake din Crazy Heart, un film mediocru cu multa muzica country si alcool, dar cu o prestatie actoriceasca de zile mari. Nu stiu daca doar mie mi se pare dar parca Bad Blake e exact versiunea la batrinete a lui Dude Lebowski. Un Oscar meritat pentru Jeff. Si... Respect!
Marea palma avea insa, sa vina, la categoria filmelor straine, unde stupoare, nu ia nici The White Ribbon a lui Haneke, nici Profet-ul lui Audiard, ci filmul argentinian El secreto de sus ojos. Doi se bat si-al treilea cistiga. N-am vazut inca filmul, dar urmeaza...

Marturiesc ca eu n-am inteles mai nimic din Oscarurile de anul asta, si nici n-am ramas cu prea multe filme la colectie.

And the Oscar for the best acceptance speech goes to...

Shutter Island [2010]

Efectiv nu stiu ce sa spun despre Shutter Island, ultimul film a lui Martin Scorsese. Am vazut trailerul de nenumarate ori, nu ma mai saturam de el, citisem tot ce era scris despre film, si toate astea din perspectiva unui fan Scorsese. Nici macar pentru o clipa nu ma gindeam sa nu-mi placa pe cit ma asteptam de mult. Probabil ca tot timpul se intimpla la fel cind ai asteptari prea mari. De la bun inceput subiectul nu era genul lui Scorsese, nu-i asa?, dar speram ca va face el o ghidusie si va reusi sa-si puna amprenta personala. Nici The Aviator sau Gangs of New York nu pareau genul lui, si ce filme minunate au iesit.
Ca film, Shutter Island e pur si simplu mediocru, insa ca interpretare, Leonardo di Caprio straluceste. Povestea este chiar simpla, daca e sa tragi linie la sfirsit, in sensul ca nu e ceva nemaiintilnit: agentul federal Teddy Daniels (di Caprio) ajunge pe o insula unde sunt inchisi spre tratament criminalii bolnavi mintal, cu scopul de a rezolva misterul din jurul disparitiei unuia din cei 66 de pacienti/prizonieri. Ancheta incepe de la un biletel cu intrebarea "Who is 67?" Lucrurile degenereaza, nimic nu mai e ceea ce pare, si nu va va lua prea mut timp sa va dati seama cine e al 67-lea.
Thrillere psihologice ale absurdului a scris deja Kafka, o gramada. De fapt, eu cred ca de Dennis Lehane, autorul cartii "Shutter Island", trebuie sa ma leg acum, insa are si Scorsese pacatul lui c-a ales s-o ecranizeze. Altfel, face treaba buna, filmul e bine realizat, actorii interpreteaza excelent, pe linga di Caprio, mai apar Ben Kingsley, Mark Ruffalo si Michelle Williams in roluri demne de lauda, iar marea bila alba a filmului este, sigur, atmosfera. Vizual si audititv, filmul reuseste sa-ti transmita exact ce-si propune: tensiune si suspans. Furtuna, coridoarele lungi, inguste si umede, isteria pacientilor, intreaga insula ca personaj in sine, te fac sa resimti ameteala si vertijurile cot la cot cu personajele. Apa multa din film iti da senzatia de greata, pe cind spatiile inguste si intunecate iti dau senzatia de claustrofobie. Parca abia asteptam sa ies la lumina odata.

In concuzie, Shutter Island este, cu siguranta, un must-see, insa sunt convinsa ca fanii Scorsese il vor placea mai putin, decit cei care nu stau sa se gindeasca cine e regizorul.

13 Tzameti [2005]

13 Tzameti in regia lui Gela Babluani este primul film georgian pe care l-am vazut vreodata. Nu stiam la ce sa ma astept, nu am citit nimic despre el, si aveam doar recomandarile a doi prieteni. Stiam doar ca e filmat in alb-negru si ca, cu cit stiu mai putin despre el, cu atit mai bine. Asadar, filmul incepe calm, plictisitor chiar, cu 3 personaje din a caror reactii nu intelegi mare lucru, dupa care ne ofera un ritm atit de alert incit nu mai stim ce ni se intimpla. E ca un glont primit in cap, care nu prea itit ofera timp de reactie.

Sebastien (Georges Babluani) e un imigrant georgian in Franta, ce lucreaza in constructii la repararea acoperisului casei lui Gordon. Gordon e dependent de morfina (veti vedea de ce) si, intr-o buna zi, moare, din cauza de supradoza, fara a apuca sa-si regleze situatia financiara cu Sebastien. Astfel, acesta, ramas neplatit, fura un plic destinat angajatorului sau, plic in care gaseste un bilet de tren, o rezervare de hotel si un set de instructiuni. Sigur de faptul ca aceasta este o oportunitate de a compensa munca prestata degeaba, Sebastien nu sta prea mult pe ginduri si-si asuma identitatea lui Gordon. Ceea ce la inceput parea un vis frumos, se transforma rapid intr-un joc pe viata si pe moarte. O ruleta ruseasca ce incepe cu 13 jucatori, in ordinea numerelor de pe tricou, cu 13 pistoale a cite un glont fiecare. Pe cum scade numarul jucatorilor, pe asa creste numarul de gloante din incarcatorul celor ramasi in joc- un raport invers proportional ce se consuma pina la the last man standing. Ramine sa vedeti dvs. daca numarul 13 de pe tricoul lui Sebastien este norocos sau nu.

Un prophète [2009]

Nominalizat anul acesta in cadrul tuturor festivalurilor, atit europene, cit si internationale, filmul lui Jaques Audiard ajunge tot timpul al doilea. Care sa fie, oare, filmul preferat de critici si de jurii? Pina in momentul vorbirii, Das Weisse Band (M. Haneke, Germania) a ras tot ce era de ras, mai putin premiul Academiei Britanice de Film pentru cel mai bun film strain, care i-a revenit Profetului. Asadar multa BAFTA si la Oscaruri. Marturisesc ca mie, filmul lui Haneke nu mi-a clintit nici un fir de par.

Era greu de crezut ca Audiard va reusi sa egaleze cu vreun film, sensibilitatea transmisa prin De battre mon coeur s'est arrêté [2005]. Uite c-a reusit chiar mai mult de atit, si imi permit sa profetesc ca nu va face niciodata un film mai bun ca acesta.

Un Prophète este thrillerul francez clasic, din categoria prison gangster pictures, cu mult substrat social, educational, etnic, rasist, si nu in ultimul rind, politic. Firul narativ se tese in jurul lui Malik El Djebena, jucat magnific de tinarul debutant Tahar Rahim. Malik, un adolescent orfan si analfabet, in virsta de 19 ani, de origine araba, este inchis pe 6 ani pentru o infractiune minora, agresarea (fara dovezi) a unor ofiteri de politie. Vulnerabilitatea sa il trimite imediat in plasa lui Cesar corsicanul (Niels Arrestrup), seful mafiei italiene din inchisoare. Inca de la inceput, Cesar ii pune in vedere eliminarea lui Reyeb, martor cheie in procesul de incriminare al asociatilor corsicanului, din exterior. Fara prea multe explicatii si fara sa stie ce i se intimpla, Malik se vede nevoit sa aleaga intre propria viata si cea a lui Reyeb. Este alegerea ce-i va schimba viata sau, mai bine zis, alegerea ce-i va salva viata. Acesta e primul episod si cel definitoriu din multele ce vor urma, si pe parcursul carora Malik va fi din ce in ce mai pregatit.

Dupa 19 ani de viata dura, in orfelinat si pe strazi, a carei marturie sunt cicatricile de pe spatele si chipul lui, privat de orice forma de educatie, Malik face scoala vietii intr-o puscarie franceza. Vulnerabilitatea, teama, fragilitatea si lipsa de perspective din primele zile, se transforma abrupt, in forta launtirca, curaj si motivatie. Rahim este magistral in ambele ipostaze. Momentul cheie care face posibila aceasta trecere este acela cind Malik este nevoit sa ia prima viata. Ca tinar arab in Franta, confruntarile legate de rasa sunt evidente; mai mult de atit, in inchisoare, el este arabul din tabara italiana, cel infiltrat printre fratii lui, intr-o societate impartita de mafia italiana si cea araba. Privit ca o oaie neagra de catre arabii din inchisoare, Malik este lucid si ferm "So I should make up for being their slave, by being yours?". Stie tot timpul ce are de facut, se muleaza pe orice situatie, este de partea cui trebuie cind trebuie, calca peste cadavre la propriu, isi vinde si sufletul cind accepta sa comita crima care-i va salva viata, invata sa scrie si sa citeasca , invata dialectul corsican, insa intotdeauna isi urmareste propriul interes. Astfel devine mina dreapta a lui Cesar, un fel de Uncle Tom atit in inchisoare cit si in exterior. Cu timpul primeste misiuni legate de traficul de droguri, in exterior, unde reuseste sa-si faca relatii si sa-si construiasca propriul imperiu, pentru cind va iesi.

Paradoxal, inchisoarea- loc al violentei si fricii- este totodata un spatiu al libertatii absolute unde Malik se reconstruieste ca om si incepe o viata noua.

Cutremuratoare secventa in care Malik repeta, in fata oglinzii din baia celulei, modalitatea prin care il va omori pe Reyeb- cu o lama ascunsa in cerul gurii pe care trebuie s-o manevreze cu limba. Imaginati-va doar, o lama in gura si o chiuveta plina de picaturi de singe diluate in saliva. Sunt momente de o tensiune si o intensitate pe care foarte putine fictiuni sunt in stare sa le transmita. Genul de imagini care-ti ingheata singele in vene si-ti fac palmele sa transpire fara sa stii de ce.

Relatia dintre Cesar si Malik il arunca pe acesta din urma intr-o lupta interioara aflata undeva intre psihologic si supranatural. Malik stie ca nu exista cale-ntoarsa pentru sufletul sau odata ce a cedat tentatiei de a ramine in viata. Povara asasinatului va fi crucea pe care o va purta pina la sfirsit asemeni unui profet, vegheat indeaproape de victima sa, Reyeb, sub forma de inger pazitor.

Malik este profetul prevestitor de rele. Profetia sa e decaderea lui Cesar si propria izbinda. Tot profet este si atunci cind prezice ca masina in care se afla va fi izbita de un cerb. Un alt moment de un realism crud, marca Audiard.

Maestru absolut al filmelor dure cu miez moale, Jacques Audiard face un nou film cu si despre barbati si impactul figurii paterne, chiar daca, in acest film, biologic, nu putem vorbi de vreuna. Orfan si fara perceptie asupra ideii de tata, Malik este fiul pe care Cesar nu l-a avut si nu si l-ar fi dorit niciodata. Cu atit mai impresionant este momentul in care-l vedem intins pe spate in patul prietenilor lui, cu un copilas in brate, neintelegind mare lucru din aceasta apropiere induiosetoare. Iata miezul moale de care vorbeam. Dupa cum spunea chiar Audiard, intr-un interviu: "Pina la urma mi-am dat seama ca lucrul pe care Malik il cauta este acela de a avea un copil. Nu neaparat unul biologic, ci unul pe care sa-l protejeze".

Trailer-ul, putin mai jos...

Daybreakers [2010]

Gotta love a bad movie...

Nu stiu de ce am asteptat atit de mult filmul asta. Poate din cauza ca avea o idee interesanta: o societate din viitor, formata majoritar din vampiri se afla la limita subzistentei. din cauza ca resursele umane sunt tot mai greu de gasit. Vampirul de serviciu, Edward (Ethan Hawke) este doctor in hematologie, si genul de vampir, dupa cum ii SUGEreaza si numele, care lesina cind vede singe. Scopul lui este sa salveze omenirea de la extinctie prin gasirea unui substitut perfect pentru singele uman. Cam atit cu ideea interesanta. Altfel, filmul e plin de carne, mate, singe si voma, membre si capete smulse, un fel de B-movie gore. Evident, toate gratuite, cu atit mai mult cu cit mi se pare greu sa difuzezi singe gratuit intr-un film cu vampiri. Ei bine, in acesta s-a reusit.
Cliseele, atit lingvistice cit si situationale, curg tot la a doua scena, gen: "Don't do that, they'll kill you" / "I'm already dead!". Sa mori tu !!! Gafele regizorale de nelipsit, ca intr-un film prost ce se respecta. Apoi mai apare si Willem Defoe intr-un rol absolut penibil. El este nustiucum McCormack, but you can call him Elvis- un fost (?!) vampir, redevenit om printr-o ghidusie marca personala, si anume expunerea brusca la soare. Ei bine, la asta sigur nu v-ati asteptat. Whatever doesn't kill you, simply makes you stronger, cum ar veni. Il invata si pe Edward cum sta treaba, care redevine uman si e imbracat in alb luminos. Renaste si e pur. Muzica de izbinda in fundal. Si cum e si el om, se lasa ispitit de gagica in maieu rosu, fara de sutien, oama si ea; restul vampirilor sunt monocromi. Asta da simbolistica profunda a culorilor.
Finalul nici nu-l mai retin exact, ca eram mai mult atenta la Liverpool-Urziceni. Oricum, era ceva pe sistemul carne-mate-singe.
Mi-am pierdut o ora jumate din viata. Va sfatuiesc sa nu comiteti imprudenta de a-l viziona.

Trailerul este surprinzator de bun. Tricky tricky...

Un prophète [2009]

revin cind o sa am cuvinte.

A Serious Man [2009]

"Receive everything that happens to you with simplicity".



A Serious Man este ultimul si cel mai personal proiect al fratilor Coen. Daca in restul filmelor lor mai primeam cite o duma cu iz evreiesc, aceasta comedie neagra se refera strict la viata evreilor din America si relatia lor cu Dumnezeu (evident elementul autobiografic din viata lui Ethan si Joel, copii ai familiei de evrei Coen din Minnesota). Interesant cum pina la sfirsitul filmului nu-ti dai seama daca fratii se joaca de-a Dumnezeu, iau in deridere relatia evreu-divinitate sau chiar fac un film despre credinta in Dumnezeu. Amuzant pe alocuri, si enervant in rest. Nu se apropie nici pe departe de umorul savuros din The Big Lebowski, Barton Fink sau O Brother Where Art Thou? Cum spunea cineva, A Serious Man e filmul pe care Coenii il fac intre doua capodopere. Pina si Burn After Reading mi-a placut mai mult, pe care, de asemenea, il consider putin sub nivelul lor.
Memorabila, insa, secventa de la inceput, plasata cu 100 de ani in urma intr-un sat evreiesc din Polonia unde o familie normala din clasa muncitoreasca primesc in casa un biet trecator, posibila incarnare a spiritului rau (eerie dybbuk ). Totul se sfirseste cu o crima. Si asa incepe totul.

Recomand doar fanilor fratilor Coen. :)

HEAT LEGEND

(o cronica mai veche la The Dark Knight [2008] )

Tonight you’re all gonna be part of a social experiment.
Am fost martori la experimentul social The Dark Knight. L-am asteptat cu sufletul la gura, de cînd am auzit că se face. Filmul a strîns lume ca în vremurile bune ale cinematografului, la noi in tară; la Timisoara cel putin, pentru avanpremiera, trebuia să-ti faci rezervări. Iar la final, s-a aplaudat!!! Senzatie extrem de plăcută, cu atît mai mult cu cît stiam ca atît eu, cît si restul, am preferat să asteptăm pînă astăzi si să nu-i stricăm nimic din grandoare, cum am fi făcut-o daca îl luam jos de pe torrent. Eu stiam că n-o s-o fac, dar mă bucur că n-au făcut-o nici atît de multi altii.

Bun, ce ne-a plăcut, deci, la The Dark Knight/Cavalerul Negru?
Ne-a plăcut extrem de mult structura, este un epic desăvîrsit, construit după modelul bigger better longer , 152 de minute fructificate la maxim, fără a avea nici o secunda impresia că se trage de el. Cred că, în primul rînd, datorită distributiei de clasă. Christopher Nolan si-a permis un cast de zile mari, care în afara duo-ului explosiv Bale-Ledger, ni-i mai ofera pe Morgan Freeman, Michael Caine, Aaron Eckhart, Maggie Gyllenhall, Gary Oldman si Cillian Murphy, în acelasi rol al doctorului Crane aka Scarecrow, din Batman Begins. Actori mari pentru un film mare.

Apoi, ne-a plăcut Christian Bale, care face un Batman asa cum trebuie, însa cu el ne-am obisnuit deja. Este, de departe, cea mai buna alegere pentru interpretarea eroului. Oricum poartă masca, veti zice, si efectele sunt făcute pe comp deci na, tot aia, dar nu e chiar asa… Michael Keaton nu se prea potrivea cu fata lui de tatuc de familie, apoi Clooney nu, orice numai Batman nu, iar Val Kilmer mult prea blond pentru un cavaler negru. Christian Bale este ideal, are forta de a fi Batman, si are eleganta, statura si misteriosul în privire pentru a fi Bruce Wayne.

The Dark Knight este, însa, fără doar si poate, filmul lui Heath Ledger. Face un Joker incredibil, cu totul altceva decît am văzut la Jack Nicholson sau la Jim Carrey. De fapt, Heath nu joacă rolul Jokerului, ci este Jokerul- trece de orice limită, iese din rol si devine personajul. La fel ca Joker, Heath joaca fără reguli, după nici un plan, dar cu o pasiune si un entuziasm de nedescris. Chiar joacă de parcă ar fi ultimul rol din viata lui.

E un nebun psihopat, cu traume din copilărie, machiat în clovn, care ucide, jefuieste si iar ucide, …apoi, arde tot. Fără cauză si fără scop, fără plan si fără reguli, doar evil for evil’s sake. Nu iti devine simpatic, dar te obsedează, vrei să vezi cît mai mult din el, vrei să apară în toate secventele, te fascinează si te face să tii cu el ca să apară în toate episoadele viitoare, iar dacă nu se poate, atunci vei vrea să revezi la nesfîrsit The Dark Knight. Datorită lui, elementul de haos din Gotham City, jokerul anarhist a cărui singură ratiune de a fi este de a dejuca planurile tuturor, fie ei buni sau răi, pentru a le arăta cît de superficiali, limitati sau plictisitori sunt cu totii. Dupa cum singur anuntă, “this city needs a better class of criminals, and I’m gonna give it to them”. Batman e singurul pe care il admiră, în care îsi găseste un companion de joc, pentru că este, asemeni lui, tot un “ciudat”. Cei doi se completează perfect în ecuatia fortei de neoprit care întîlneste obiectul de neclintit.

Filmul se termină, Joker este în picioare, Two-Face este proaspăt introdus în scena, Batman alege să fie în continuare justitiarul din umbră, cavalerul negru. Cu siguranta vom avea episodul trei, însa fără Heath Ledger. Personajul Joker este oricum fascinant, îl stim din benzi desenate, îl stim din desene animate si din filme, îl stim demult, înainte să-l stim pe Heath Ledger, însă acum l-am vazut intr-o cu totul alta dimensiune. Am primit tot ce se poate mai mult de la acest personaj, l-am asezat pe un piedestal si nu vom accepta nimic mai prejos.

Spunea Joker la un moment dat în film, că oamenilor le vezi adevărata fata doar înaintea mortii. În Heath am văzut un talent si o bucurie de a juca incredible.
Either you die a hero, or you live long enough to see yourself become the villain. Un pic din amîndouă pentru el.

Gran Torino [2008] vs. Harry Brown [2009]

Daca Clint Eastwood este Walter Kowalski, atunci Michael Caine e Harry Brown.

Gran Torino si Harry Brown sunt doua filme facute dupa aceeasi reteta: un batrin intr-o societate in care autoritatea n-are autoritate, decide sa-si faca singur dreptate.

Walter Kowalski este vaduv, veteran al razboiului din Vietnam, si locuieste singur intr-o casa in Michigan.

Harry Brown este vaduv, fost agent al trupelor speciale britanice, si locuieste singur intr-un apartament de bloc in suburbiile Londrei.

Walter Kowalski bea bere in fiecare zi.

Harry Brown maninca paine cu dulceata si ceai la micul dejun.

Walter Kowalski este bolnav de tuberculoza.

Harry Brown sufera de astm.

Amindoi stiu ce inseamna sa iei o viata, la fel cum amindoi stiu ce inseamna sacrificiul.

Amindoi sunt martori la violentele dezlantuite asupra apropiatilor lor, de catre gastile de cartier, si amindoi actioneaza din dorinta de razbunare. Si cam aici se opresc asemanarile dintre cei doi, respectiv dintre filmele ale caror eroi sunt.

Ca personaj, Walter Kowalski este mult mai complex. Desi introvertit, Clint Eastwood este ca o carte deschisa in interpretarea personajului ce i se potriveste ca o manusa. Morocanos, rautacios, egoist cu familia sa si total antisocial cu restul lumii, dar foarte mindru de a fi american (cum ii si sta bine unui fost soldat din Vietnam), Walter Kowalski ajunge sa se ataseze de familia de hmongi (?! populatie de origine asiatica, bastinasa in Vietnam, Laos, Thailanda si Burma) din vecini, pe care ii detesta cu toata puterea fiintei pentru ca i-au invadat tara. Minunata relatia dintre batrin si micutul Thao (Toad "broscoi", cum il numeste Kowalski) caruia ii oferta un model in viata intr-o societate fara modele de viata. Cind isi vede noii prieteni amenintati de primejdiile ce pindesc la colt de strada, Kowalski decide sa faca tot ce-i sta in putinta pentru a le oferi sansa la o viata mai buna.

De cealalta parte, Harry Brown este mult mai misterios. La fel, Michael Caine este magistral in interpretarea batrinului razvratit devenit erou local. Harry Brown este un om singur, aflat la capatul drumului, tipul clasic de batrinel din vecini, a carui singura delectare sunt jocurile de sah in compania singurului prieten, Len. Cind acesta cade victima vagabonzilor traficanti de droguri din cartier, Brown isi pune masca de legionar si dezlantuie violenta.

Diferenta de clasa dintre un Clint Eastwood aflat la maturitate regizorala si Daniel Barber aflat la inceput de drum se simte in sensul in care Gran Torino e un film complex, armonios, facut cu mult suflet, pe cind Harry Brown pare mai mult un experiment uitat in forma sa bruta (si nota bene ca are mare noroc cu interpretarea de zile mari a lui Michael Caine).

Ceea ce m-a facut sa prefer filmul lui Eastwood a fost, insa, umorul, nelipsit din aproape nici o secventa. E un film la care se ride si se plinge in egala masura. Si nu in ultimul rind, filmul nu se cheama "Walter Kowalski", ci Gran Torino. Asadar pe linga a fi o poveste despre un erou american, Gran Torino este si o poveste despre atasamentul unui om pentru simbolul tineretii sale, Fordul Gran Torino. Mai multe despre relatia om-masina in filmul lui Eric Bana, Love the Beast.

The Book of Eli [2010]

Ce fain e sentimentul ala cind iesi cu zimbetul pe buze de la un film la care ai intrat fara nici o asteptare. The Book of Eli e ultimul film ce mi-a oferit aceasta placere, intr-o vineri seara, cu temperatura negativa si cu nimic altceva mai bun de facut. Dupa vreo 10 minute am inteles ca era inca un film din seria cu sfirsitul lumii, atit de la moda de la o vreme incoace. Dar ce frumos era filmat sfirsitul asta al lumii. Si pe ce acorduri se desfasura. The Book of Eli (regia Albert si Allan Hughes) m-a cucerit cu siguranta la impresia artistica, cu panoramele-i apocaliptice nesfirsite, derulate in perfecta armonie cu muzica (semnata de Atticus Ross- fost colaborator cu Nine Inch Nails, Korn, sau Jane's Addiction). Apoi, incet, mi-am dat seama ca m-am lasat prinsa si in povestea lui Eli.
Eli (Denzel Washington) e unul dintre putinii supravietuitori ramasi in urma "razboiului", in posesia caruia se afla misterioasa carte din titlu si caruia ii revine misiunea sfinta de la o purta spre Vest. Inzestrat cu intelepciune si moralitate, trasaturi pierdute de mult de semenii lui ramasi in viata, dar minat de o credinta si o forta launtrica nemaintilnite, Eli porneste sa salveze ceea ce mai poate fi salvat din umanitate. Aceasta calatorie initiatica ii scoate in cale o serie de obstacole menite sa-i testeze taria morala, credinta si capacitatea de sacrificiu si il poarta spre ultimul orasel populat, unde il intilneste pe maleficul sheriff Carnegie, cel avid de cultura si doritor al cartii lui Eli. Personajul este jucat fabulos de catre Gary "bad boy" Oldman, care intradevar este facut pentru astfel de roluri; dupa cum spunea si Luci- daca te enerveaza inseamna ca si-a facut treaba- si daca te si face sa rizi in acelasi timp, as adauga eu. Tot aici o cunoaste si pe frumoasa Solara (Mila Kunis), fiica adpotiva a lui Carnegie, si filmul devine din ce in ce mai palpitant. Cine sa va alege cu cartea si cine cu fata, ramine de vazut...
N-am vazut inca The Road, dar asta a fost bun de tot. Mergeti sa-l vedeti, de preferinta pe marele ecran.

Love the Beast [2009]

Eric Bana ne e cunoscut pentru rolurile din Troy, Munich sau Star Trek, insa ceea ce nu stim despre el este ca e pilot profesionist de curse. Dupa cum singur marturiseste, este indragostit de masini de cind se stie, fara sa-si aminteasca de vreun episod anume in viata care sa-i fi declansat aceasta dragoste. In 1979, copil fiind, vede Mad Max si se decide asupra obictului pasiunii sale- Ford GT Falcon Coupe, pe care il va si primi din partea tatalui sau, la virsta de 18 ani.
Nesimtindu-se legat de nici un film cu aceasta tema, Eric Bana decide sa imbine utilul cu placutul si se distribuie in rolul ideal in povestea vietii alaturi de Bestia sa.
Love the Beast este o poveste despre pasiunea pilotului pentru bolidul sau. Love the Beast este o poveste despre dragoste, atasament, devotament si daruire. Love the Beast este un documentar sport dedicat amatorilor de gen si iubitorilor de masini. Si nu in ultimul rind, Love the Beast este o introspectie in viata de zi cu zi a unui star Hollywood.
Filmul incepe documentareste cu Jeremy Clarkson (Top Gear) care imparte lumea in doua: iubitorii de masini si restul. Atit el cit si Bana se inscriu, cu siguranta, in prima categorie. De cealalta parte e colectionarul, Jay Leno, care compara condusul cu sexul, adica amator sau profesionist “I love to have sex, but I’m not a pornstar. It’s the same with driving”. Cea de-a treia interventie in film o are faimosul psiholog Dr. Phil (gazda a show-ului cu acelasi nume, din America) care descrie capacitatea de transcendere a unui obiect si transformarea lui in ceva mai mult decit materie. Eric Bana insa, nu recunoaste aceasta capacitate decit in masinile vechi, supravietuitoare ale testului timpului, care-ti stau alaturi de o viata si cu care poti comunica, si nicidecum in ultimele modele ultra-tehnologizate de la Mercedes sau BMW. Stiu exact la ce se refera Bana cind spune asta; tatal meu are o astfel de masina, un Mercedes alb din '75, model din acela cu care se plimbau sefii de stat acum 30 de ani, pentru care n-as putea spune ca are chiar o pasiune, insa de care este foarte atasat (si de care m-am atasat si eu extrem de mult si pe care o conduc cu cea mai mare placere orideciteori am ocazia). Are masina de 15 ani si e in forma maxima. Asadar stiu ce inseamna sa cresti alaturi de o masina, sa ai amintiri legate de ea, sa o asociezi unor persoane dragi.
Inainte de a fi actor, Eric Bana a fost pilot de raliuri in Australia natala; filmul prezinta contextul social din Melbourne in care Eric si-a dezvoltat aceasta pasiune, alaturi de tatal sau croat de la care a mostenit, probabil genetic, pasiunea pentru masini, si de mama sa mereu ingrijorata cind fiul ii era pe pista, sau de prietenii din copilarie pentru care timpul petrecut mesterind sub capota masinii era, pentru niste adolescenti, cel mai placut mod de a-si petrece timpul liber.
Frumosul si Bestia sa continua aceasta poveste de dragoste timp de 25 de ani, poate mai mult decit o casnicie, chiar si dupa ce Eric Bana intra in zona celebritatii. Insa asemenea clasicelor povesti de dragoste, nici acesteia nu-i lipseste dramatismul punctului culminant: in urma cu 4 ani, dupa citeva zile de raliu in circuitul Targa al Tazmaniei, mult-pretuitul Ford ajunge in decor cu avarii majore. Momentul este dramatic cu atit mai mult cu cit pilotul, teafar, marturiseste ca ar fi preferat sa stea el in cirje decit sa i se intimple ceva masinii. Imediat dupa accident, se vede nevoit sa stea zambitor in fata reflectoarelor si a microfoanelor la premiera filmului Lucky You si sa raspunda intrebarilor stupide legate de noua sa freza. I se poate citi tristetea pe chip. Astfel inconjurat de superficialitatea Hollywoodului, e lesne de inteles refugiul lui in aceasta pasiune, respectiv dorinta de a o pastra tot timpul aproape. Amuzant momentul cind Eric glumeste pe seama pantofilor lui de condus, fire-proof, pe care i-ar purta cu drag pe la seratele dansante la care este invitat, iar in caz de-un incendiu ar fi primul care i-ar suta pe restul afara.
Intotdeauna e frumos sa urmaresti povesti despre oameni cu pasiuni, oricare ar fi acele pasiuni. Ford Falconul este punctul de echilibru in viata lui Eric Bana, coltul de liniste in viata tumultoasa a unui actor de prim-plan, liantul cu lumea copilariei, cu familia si cu prietenii din indepartata Australie, dar mai presus de toate, este pasiunea vietii unui om.

Recomand cu caldura, mai ales daca va place Top Gear. E un film ce bine-dispune.

Dorian Gray [2009]

Abandonati orice speranta toti cei ce aveti nadejde ca veti apuca ziua unei ecranizari decente a Portretului lui Dorian Gray. Filmul lui Oliver Parker este, cel mult, inspirat, insa sub nici o forma, o ecranizare a cartii lui Wilde. Luati de exemplu Parfumul lui Tom Tykwer si apreciati cum se face un film dupa o carte, unde mai pui ca era si destul de greu de pus pe ecran. Tykwer reuseste sa aduca filmul la nivelul cartii, pe cind Parker nu putea fi mai departe de adevar.
Ben Barnes in rolul exquizitului Dorian este destul de lihod, si m-as referi aici inclusiv la prezenta fizica. De jucat joaca nicicum, dar parca pentru ca filmul ii cere asta, insa cu nota necesara de superficialism in expresie (asta e bine!). Iar ca prezenta, n-as spune ca te orbeste cum ar trebui s-o faca un Dorian Gray. Chiar e un subiect interesant de dezbatut cu privire la ce actor s-ar potrivi. Citind cartea la vremea ei, toti ne-am imaginat un chip pentru personajul principal si, intradevar, e greu de gasit unul to live up to the character. Eu imi imaginam un Jude Law pe cind era Dickie Greenleaf in The Talented Mr. Ripley.
La nivel de personaje, toate sunt slab conturate, si daca Dorian mai e cum e, Lordul Henry Wotton-personajul cheie al povestii- este complet lasat pe dinafara. Despre planul diabolic al lui Wotton aflam doar in confruntarea lui cu Dorian cind acesta ii reproseaza isteric "I am what you made me. I am what you have always been afraid to be". Raminem cu ochii in soare despre ce si cum ar fi uneltit Wotton, despre manifestul lui estetic, despre forta manipulatoare asupra lui Dorian.
Daca n-am fi citit cartea, filmul nu se sustine in nici un fel. Cei ce au citit-o, inevitabil, vor umple golurile in mod involuntar, iar cei ce n-au citit-o, primesc un film sec, cu nuante horror nelalocul lor. Culegerea de citate savuroase a lui Oscar Wilde a ramas in carte, dialogurile din film fiind absolut goale. Ca rating, Dorian Gray ar merita bulina rosie cu "nerecomandat cunoscatorilor".
Acuma sa vedem derapajele majore. Flash-urile din copilaria lui Dorian n-am putut sa le inteleg. Initial, ma gindeam, cu gust amar, ca va fi vorba din nou de nevoia aceea stupida de a explica un personaj care n-are (ne)voie sa fie explicat. Insa nici macar atit. Flash-urile au aparut ca si cum ar fi fost din alt film: fara scop si fara cauza. Ce n-am mai inteles a fost introducerea celui de-al doilea personaj feminin, dupa scoaterea din scena a primului, Sybil Vane. E vorba de fiica lui Henry Wotton, cu care Dorian ar trebui sa inceapa o viata noua ca alt om- un fel de cruce pe care s-o poarte Wotton pentru monstrul pe care l-a creat (e si un pic moralizator filmul !!!) Oricum, din nou o idee nefondata si nefinalizata. Secventa de final cu Dorian cel Real si Dorian cel Pictat este din categoria no comment- intradevar e greu sa faci scena asta, cu elementele horror cu tot, fara sa cazi in penibil. Laudabila, insa, indrazneala regizorului de a arata intreaga paleta de depravare a lui Dorian, destul de explicit: de la orgie, la crima si homosexualitate. Dar si aici, accentul cade gresit- in loc de un criminal vanitos, ne alegem cu un Don Juan care n-are nici in clin nici in mineca cu personajul lui Wilde.
Dar sa gindim modernist, cum ca forma primeaza continutului- iar forma a fost relativ reusita: Londra victoriana, atmosfera gotica, costumele (desi puteau fi ceva mai dandy), societatea depravata ca personaj colectiv, etc.
Pe final mi-as permite o parafrazare: there is no such thing as a moral or an immoral film. Films are well made or badly made. That is all.

Give 'em Hell, Malone [2009]

E undeva pe la mijloc in categoria filmelor noir. Titlul insa, il gasesc extrem de catchy. Nici prea prea, nici foarte foarte, e bun de uitat, daca n-ai altul mai bun la care sa te uiti. Incepe senzational cu una dintre cele mai bine filmate secvente cu impuscaturi vazute vreodata, insa pina la final, ne dam seama ca, intradevar, aceea a fostcea mai buna secventa a filmului. Regizor a unui Resident Evil, a unui Highlander si a unui Scorpion King, australianul Russell Mulcachy incearca un action-crime-thriller, insa pare sa fi vazut prea multe filme inainte. Gen atmosfera din Sin City pe alocuri, un pic de Tarantino pe ici pe colo, in special in secventa de inceput, cea cu mult…singeee ; plus motivul servietei in care nu stim ce este dar care este extrem de pretioasa pentru personaje ; plus micuta japoneza asasina ; plus Ving Rhames care se auto-intituleaza direct din start big black motherfucker [fara sa vreau m-am gindit imediat la Jules sau la Marsellus Wallace din Pulp Fiction- daca n-ar fi avut nici o legatura in afara de cea evidenta, de ce m-as fi gindit ?!] ; plus plus plus. Un pic prea multe « plusuri ». S-apoi personajul jucat de Doug Hutchinson, Matchstick, putea lejer sa se cheme Jester sau ceva, sa nu zic chiar Joker. A fost elementul care m-a deranjat cel mai tare pe parcursul filmului ; in absolut fiecare secventa puteam observa strofocarea aceea inutila de a-l imita pe Heath Ledger : de la voce, la gesturi, la replici, pina si la backgroundul personal al personajului. Altfel filmul e in regula. Mi-a placut mult Thomas Jane in rolul anti-eroului Malone, detectivul alcoholic ce cocheteaza cu lumea asasinilor platiti, pentru a-si razbuna familia. Malone e sec, dur si elegant in alain-delon-ul sau cu palarie, genul clasic de personaj a la anii ’40, ce-o are alaturi pe frumoasa doamna in rosu, Evelyn (jucata de Elsa Pataky, actrita de origine spaniola, inca necunoscuta).

Give ‘em Hell, Malone nu e cel mai original film pe care l-ati vazut vreodata insa are twisturi destule cit sa te tina in priza pina la final, actiune sustinuta cu impuscaturi , urmariri cu masini, batai pe acoperisuri, scenariu bine scris, replici sarcastice ce nu pot lipsi intr-un film noir, personaje bine conturate, si destul de mult umor.