Shutter Island [2010]

Efectiv nu stiu ce sa spun despre Shutter Island, ultimul film a lui Martin Scorsese. Am vazut trailerul de nenumarate ori, nu ma mai saturam de el, citisem tot ce era scris despre film, si toate astea din perspectiva unui fan Scorsese. Nici macar pentru o clipa nu ma gindeam sa nu-mi placa pe cit ma asteptam de mult. Probabil ca tot timpul se intimpla la fel cind ai asteptari prea mari. De la bun inceput subiectul nu era genul lui Scorsese, nu-i asa?, dar speram ca va face el o ghidusie si va reusi sa-si puna amprenta personala. Nici The Aviator sau Gangs of New York nu pareau genul lui, si ce filme minunate au iesit.
Ca film, Shutter Island e pur si simplu mediocru, insa ca interpretare, Leonardo di Caprio straluceste. Povestea este chiar simpla, daca e sa tragi linie la sfirsit, in sensul ca nu e ceva nemaiintilnit: agentul federal Teddy Daniels (di Caprio) ajunge pe o insula unde sunt inchisi spre tratament criminalii bolnavi mintal, cu scopul de a rezolva misterul din jurul disparitiei unuia din cei 66 de pacienti/prizonieri. Ancheta incepe de la un biletel cu intrebarea "Who is 67?" Lucrurile degenereaza, nimic nu mai e ceea ce pare, si nu va va lua prea mut timp sa va dati seama cine e al 67-lea.
Thrillere psihologice ale absurdului a scris deja Kafka, o gramada. De fapt, eu cred ca de Dennis Lehane, autorul cartii "Shutter Island", trebuie sa ma leg acum, insa are si Scorsese pacatul lui c-a ales s-o ecranizeze. Altfel, face treaba buna, filmul e bine realizat, actorii interpreteaza excelent, pe linga di Caprio, mai apar Ben Kingsley, Mark Ruffalo si Michelle Williams in roluri demne de lauda, iar marea bila alba a filmului este, sigur, atmosfera. Vizual si audititv, filmul reuseste sa-ti transmita exact ce-si propune: tensiune si suspans. Furtuna, coridoarele lungi, inguste si umede, isteria pacientilor, intreaga insula ca personaj in sine, te fac sa resimti ameteala si vertijurile cot la cot cu personajele. Apa multa din film iti da senzatia de greata, pe cind spatiile inguste si intunecate iti dau senzatia de claustrofobie. Parca abia asteptam sa ies la lumina odata.

In concuzie, Shutter Island este, cu siguranta, un must-see, insa sunt convinsa ca fanii Scorsese il vor placea mai putin, decit cei care nu stau sa se gindeasca cine e regizorul.

13 Tzameti [2005]

13 Tzameti in regia lui Gela Babluani este primul film georgian pe care l-am vazut vreodata. Nu stiam la ce sa ma astept, nu am citit nimic despre el, si aveam doar recomandarile a doi prieteni. Stiam doar ca e filmat in alb-negru si ca, cu cit stiu mai putin despre el, cu atit mai bine. Asadar, filmul incepe calm, plictisitor chiar, cu 3 personaje din a caror reactii nu intelegi mare lucru, dupa care ne ofera un ritm atit de alert incit nu mai stim ce ni se intimpla. E ca un glont primit in cap, care nu prea itit ofera timp de reactie.

Sebastien (Georges Babluani) e un imigrant georgian in Franta, ce lucreaza in constructii la repararea acoperisului casei lui Gordon. Gordon e dependent de morfina (veti vedea de ce) si, intr-o buna zi, moare, din cauza de supradoza, fara a apuca sa-si regleze situatia financiara cu Sebastien. Astfel, acesta, ramas neplatit, fura un plic destinat angajatorului sau, plic in care gaseste un bilet de tren, o rezervare de hotel si un set de instructiuni. Sigur de faptul ca aceasta este o oportunitate de a compensa munca prestata degeaba, Sebastien nu sta prea mult pe ginduri si-si asuma identitatea lui Gordon. Ceea ce la inceput parea un vis frumos, se transforma rapid intr-un joc pe viata si pe moarte. O ruleta ruseasca ce incepe cu 13 jucatori, in ordinea numerelor de pe tricou, cu 13 pistoale a cite un glont fiecare. Pe cum scade numarul jucatorilor, pe asa creste numarul de gloante din incarcatorul celor ramasi in joc- un raport invers proportional ce se consuma pina la the last man standing. Ramine sa vedeti dvs. daca numarul 13 de pe tricoul lui Sebastien este norocos sau nu.

Un prophète [2009]

Nominalizat anul acesta in cadrul tuturor festivalurilor, atit europene, cit si internationale, filmul lui Jaques Audiard ajunge tot timpul al doilea. Care sa fie, oare, filmul preferat de critici si de jurii? Pina in momentul vorbirii, Das Weisse Band (M. Haneke, Germania) a ras tot ce era de ras, mai putin premiul Academiei Britanice de Film pentru cel mai bun film strain, care i-a revenit Profetului. Asadar multa BAFTA si la Oscaruri. Marturisesc ca mie, filmul lui Haneke nu mi-a clintit nici un fir de par.

Era greu de crezut ca Audiard va reusi sa egaleze cu vreun film, sensibilitatea transmisa prin De battre mon coeur s'est arrêté [2005]. Uite c-a reusit chiar mai mult de atit, si imi permit sa profetesc ca nu va face niciodata un film mai bun ca acesta.

Un Prophète este thrillerul francez clasic, din categoria prison gangster pictures, cu mult substrat social, educational, etnic, rasist, si nu in ultimul rind, politic. Firul narativ se tese in jurul lui Malik El Djebena, jucat magnific de tinarul debutant Tahar Rahim. Malik, un adolescent orfan si analfabet, in virsta de 19 ani, de origine araba, este inchis pe 6 ani pentru o infractiune minora, agresarea (fara dovezi) a unor ofiteri de politie. Vulnerabilitatea sa il trimite imediat in plasa lui Cesar corsicanul (Niels Arrestrup), seful mafiei italiene din inchisoare. Inca de la inceput, Cesar ii pune in vedere eliminarea lui Reyeb, martor cheie in procesul de incriminare al asociatilor corsicanului, din exterior. Fara prea multe explicatii si fara sa stie ce i se intimpla, Malik se vede nevoit sa aleaga intre propria viata si cea a lui Reyeb. Este alegerea ce-i va schimba viata sau, mai bine zis, alegerea ce-i va salva viata. Acesta e primul episod si cel definitoriu din multele ce vor urma, si pe parcursul carora Malik va fi din ce in ce mai pregatit.

Dupa 19 ani de viata dura, in orfelinat si pe strazi, a carei marturie sunt cicatricile de pe spatele si chipul lui, privat de orice forma de educatie, Malik face scoala vietii intr-o puscarie franceza. Vulnerabilitatea, teama, fragilitatea si lipsa de perspective din primele zile, se transforma abrupt, in forta launtirca, curaj si motivatie. Rahim este magistral in ambele ipostaze. Momentul cheie care face posibila aceasta trecere este acela cind Malik este nevoit sa ia prima viata. Ca tinar arab in Franta, confruntarile legate de rasa sunt evidente; mai mult de atit, in inchisoare, el este arabul din tabara italiana, cel infiltrat printre fratii lui, intr-o societate impartita de mafia italiana si cea araba. Privit ca o oaie neagra de catre arabii din inchisoare, Malik este lucid si ferm "So I should make up for being their slave, by being yours?". Stie tot timpul ce are de facut, se muleaza pe orice situatie, este de partea cui trebuie cind trebuie, calca peste cadavre la propriu, isi vinde si sufletul cind accepta sa comita crima care-i va salva viata, invata sa scrie si sa citeasca , invata dialectul corsican, insa intotdeauna isi urmareste propriul interes. Astfel devine mina dreapta a lui Cesar, un fel de Uncle Tom atit in inchisoare cit si in exterior. Cu timpul primeste misiuni legate de traficul de droguri, in exterior, unde reuseste sa-si faca relatii si sa-si construiasca propriul imperiu, pentru cind va iesi.

Paradoxal, inchisoarea- loc al violentei si fricii- este totodata un spatiu al libertatii absolute unde Malik se reconstruieste ca om si incepe o viata noua.

Cutremuratoare secventa in care Malik repeta, in fata oglinzii din baia celulei, modalitatea prin care il va omori pe Reyeb- cu o lama ascunsa in cerul gurii pe care trebuie s-o manevreze cu limba. Imaginati-va doar, o lama in gura si o chiuveta plina de picaturi de singe diluate in saliva. Sunt momente de o tensiune si o intensitate pe care foarte putine fictiuni sunt in stare sa le transmita. Genul de imagini care-ti ingheata singele in vene si-ti fac palmele sa transpire fara sa stii de ce.

Relatia dintre Cesar si Malik il arunca pe acesta din urma intr-o lupta interioara aflata undeva intre psihologic si supranatural. Malik stie ca nu exista cale-ntoarsa pentru sufletul sau odata ce a cedat tentatiei de a ramine in viata. Povara asasinatului va fi crucea pe care o va purta pina la sfirsit asemeni unui profet, vegheat indeaproape de victima sa, Reyeb, sub forma de inger pazitor.

Malik este profetul prevestitor de rele. Profetia sa e decaderea lui Cesar si propria izbinda. Tot profet este si atunci cind prezice ca masina in care se afla va fi izbita de un cerb. Un alt moment de un realism crud, marca Audiard.

Maestru absolut al filmelor dure cu miez moale, Jacques Audiard face un nou film cu si despre barbati si impactul figurii paterne, chiar daca, in acest film, biologic, nu putem vorbi de vreuna. Orfan si fara perceptie asupra ideii de tata, Malik este fiul pe care Cesar nu l-a avut si nu si l-ar fi dorit niciodata. Cu atit mai impresionant este momentul in care-l vedem intins pe spate in patul prietenilor lui, cu un copilas in brate, neintelegind mare lucru din aceasta apropiere induiosetoare. Iata miezul moale de care vorbeam. Dupa cum spunea chiar Audiard, intr-un interviu: "Pina la urma mi-am dat seama ca lucrul pe care Malik il cauta este acela de a avea un copil. Nu neaparat unul biologic, ci unul pe care sa-l protejeze".

Trailer-ul, putin mai jos...

Daybreakers [2010]

Gotta love a bad movie...

Nu stiu de ce am asteptat atit de mult filmul asta. Poate din cauza ca avea o idee interesanta: o societate din viitor, formata majoritar din vampiri se afla la limita subzistentei. din cauza ca resursele umane sunt tot mai greu de gasit. Vampirul de serviciu, Edward (Ethan Hawke) este doctor in hematologie, si genul de vampir, dupa cum ii SUGEreaza si numele, care lesina cind vede singe. Scopul lui este sa salveze omenirea de la extinctie prin gasirea unui substitut perfect pentru singele uman. Cam atit cu ideea interesanta. Altfel, filmul e plin de carne, mate, singe si voma, membre si capete smulse, un fel de B-movie gore. Evident, toate gratuite, cu atit mai mult cu cit mi se pare greu sa difuzezi singe gratuit intr-un film cu vampiri. Ei bine, in acesta s-a reusit.
Cliseele, atit lingvistice cit si situationale, curg tot la a doua scena, gen: "Don't do that, they'll kill you" / "I'm already dead!". Sa mori tu !!! Gafele regizorale de nelipsit, ca intr-un film prost ce se respecta. Apoi mai apare si Willem Defoe intr-un rol absolut penibil. El este nustiucum McCormack, but you can call him Elvis- un fost (?!) vampir, redevenit om printr-o ghidusie marca personala, si anume expunerea brusca la soare. Ei bine, la asta sigur nu v-ati asteptat. Whatever doesn't kill you, simply makes you stronger, cum ar veni. Il invata si pe Edward cum sta treaba, care redevine uman si e imbracat in alb luminos. Renaste si e pur. Muzica de izbinda in fundal. Si cum e si el om, se lasa ispitit de gagica in maieu rosu, fara de sutien, oama si ea; restul vampirilor sunt monocromi. Asta da simbolistica profunda a culorilor.
Finalul nici nu-l mai retin exact, ca eram mai mult atenta la Liverpool-Urziceni. Oricum, era ceva pe sistemul carne-mate-singe.
Mi-am pierdut o ora jumate din viata. Va sfatuiesc sa nu comiteti imprudenta de a-l viziona.

Trailerul este surprinzator de bun. Tricky tricky...

Un prophète [2009]

revin cind o sa am cuvinte.

A Serious Man [2009]

"Receive everything that happens to you with simplicity".



A Serious Man este ultimul si cel mai personal proiect al fratilor Coen. Daca in restul filmelor lor mai primeam cite o duma cu iz evreiesc, aceasta comedie neagra se refera strict la viata evreilor din America si relatia lor cu Dumnezeu (evident elementul autobiografic din viata lui Ethan si Joel, copii ai familiei de evrei Coen din Minnesota). Interesant cum pina la sfirsitul filmului nu-ti dai seama daca fratii se joaca de-a Dumnezeu, iau in deridere relatia evreu-divinitate sau chiar fac un film despre credinta in Dumnezeu. Amuzant pe alocuri, si enervant in rest. Nu se apropie nici pe departe de umorul savuros din The Big Lebowski, Barton Fink sau O Brother Where Art Thou? Cum spunea cineva, A Serious Man e filmul pe care Coenii il fac intre doua capodopere. Pina si Burn After Reading mi-a placut mai mult, pe care, de asemenea, il consider putin sub nivelul lor.
Memorabila, insa, secventa de la inceput, plasata cu 100 de ani in urma intr-un sat evreiesc din Polonia unde o familie normala din clasa muncitoreasca primesc in casa un biet trecator, posibila incarnare a spiritului rau (eerie dybbuk ). Totul se sfirseste cu o crima. Si asa incepe totul.

Recomand doar fanilor fratilor Coen. :)

HEAT LEGEND

(o cronica mai veche la The Dark Knight [2008] )

Tonight you’re all gonna be part of a social experiment.
Am fost martori la experimentul social The Dark Knight. L-am asteptat cu sufletul la gura, de cînd am auzit că se face. Filmul a strîns lume ca în vremurile bune ale cinematografului, la noi in tară; la Timisoara cel putin, pentru avanpremiera, trebuia să-ti faci rezervări. Iar la final, s-a aplaudat!!! Senzatie extrem de plăcută, cu atît mai mult cu cît stiam ca atît eu, cît si restul, am preferat să asteptăm pînă astăzi si să nu-i stricăm nimic din grandoare, cum am fi făcut-o daca îl luam jos de pe torrent. Eu stiam că n-o s-o fac, dar mă bucur că n-au făcut-o nici atît de multi altii.

Bun, ce ne-a plăcut, deci, la The Dark Knight/Cavalerul Negru?
Ne-a plăcut extrem de mult structura, este un epic desăvîrsit, construit după modelul bigger better longer , 152 de minute fructificate la maxim, fără a avea nici o secunda impresia că se trage de el. Cred că, în primul rînd, datorită distributiei de clasă. Christopher Nolan si-a permis un cast de zile mari, care în afara duo-ului explosiv Bale-Ledger, ni-i mai ofera pe Morgan Freeman, Michael Caine, Aaron Eckhart, Maggie Gyllenhall, Gary Oldman si Cillian Murphy, în acelasi rol al doctorului Crane aka Scarecrow, din Batman Begins. Actori mari pentru un film mare.

Apoi, ne-a plăcut Christian Bale, care face un Batman asa cum trebuie, însa cu el ne-am obisnuit deja. Este, de departe, cea mai buna alegere pentru interpretarea eroului. Oricum poartă masca, veti zice, si efectele sunt făcute pe comp deci na, tot aia, dar nu e chiar asa… Michael Keaton nu se prea potrivea cu fata lui de tatuc de familie, apoi Clooney nu, orice numai Batman nu, iar Val Kilmer mult prea blond pentru un cavaler negru. Christian Bale este ideal, are forta de a fi Batman, si are eleganta, statura si misteriosul în privire pentru a fi Bruce Wayne.

The Dark Knight este, însa, fără doar si poate, filmul lui Heath Ledger. Face un Joker incredibil, cu totul altceva decît am văzut la Jack Nicholson sau la Jim Carrey. De fapt, Heath nu joacă rolul Jokerului, ci este Jokerul- trece de orice limită, iese din rol si devine personajul. La fel ca Joker, Heath joaca fără reguli, după nici un plan, dar cu o pasiune si un entuziasm de nedescris. Chiar joacă de parcă ar fi ultimul rol din viata lui.

E un nebun psihopat, cu traume din copilărie, machiat în clovn, care ucide, jefuieste si iar ucide, …apoi, arde tot. Fără cauză si fără scop, fără plan si fără reguli, doar evil for evil’s sake. Nu iti devine simpatic, dar te obsedează, vrei să vezi cît mai mult din el, vrei să apară în toate secventele, te fascinează si te face să tii cu el ca să apară în toate episoadele viitoare, iar dacă nu se poate, atunci vei vrea să revezi la nesfîrsit The Dark Knight. Datorită lui, elementul de haos din Gotham City, jokerul anarhist a cărui singură ratiune de a fi este de a dejuca planurile tuturor, fie ei buni sau răi, pentru a le arăta cît de superficiali, limitati sau plictisitori sunt cu totii. Dupa cum singur anuntă, “this city needs a better class of criminals, and I’m gonna give it to them”. Batman e singurul pe care il admiră, în care îsi găseste un companion de joc, pentru că este, asemeni lui, tot un “ciudat”. Cei doi se completează perfect în ecuatia fortei de neoprit care întîlneste obiectul de neclintit.

Filmul se termină, Joker este în picioare, Two-Face este proaspăt introdus în scena, Batman alege să fie în continuare justitiarul din umbră, cavalerul negru. Cu siguranta vom avea episodul trei, însa fără Heath Ledger. Personajul Joker este oricum fascinant, îl stim din benzi desenate, îl stim din desene animate si din filme, îl stim demult, înainte să-l stim pe Heath Ledger, însă acum l-am vazut intr-o cu totul alta dimensiune. Am primit tot ce se poate mai mult de la acest personaj, l-am asezat pe un piedestal si nu vom accepta nimic mai prejos.

Spunea Joker la un moment dat în film, că oamenilor le vezi adevărata fata doar înaintea mortii. În Heath am văzut un talent si o bucurie de a juca incredible.
Either you die a hero, or you live long enough to see yourself become the villain. Un pic din amîndouă pentru el.

Gran Torino [2008] vs. Harry Brown [2009]

Daca Clint Eastwood este Walter Kowalski, atunci Michael Caine e Harry Brown.

Gran Torino si Harry Brown sunt doua filme facute dupa aceeasi reteta: un batrin intr-o societate in care autoritatea n-are autoritate, decide sa-si faca singur dreptate.

Walter Kowalski este vaduv, veteran al razboiului din Vietnam, si locuieste singur intr-o casa in Michigan.

Harry Brown este vaduv, fost agent al trupelor speciale britanice, si locuieste singur intr-un apartament de bloc in suburbiile Londrei.

Walter Kowalski bea bere in fiecare zi.

Harry Brown maninca paine cu dulceata si ceai la micul dejun.

Walter Kowalski este bolnav de tuberculoza.

Harry Brown sufera de astm.

Amindoi stiu ce inseamna sa iei o viata, la fel cum amindoi stiu ce inseamna sacrificiul.

Amindoi sunt martori la violentele dezlantuite asupra apropiatilor lor, de catre gastile de cartier, si amindoi actioneaza din dorinta de razbunare. Si cam aici se opresc asemanarile dintre cei doi, respectiv dintre filmele ale caror eroi sunt.

Ca personaj, Walter Kowalski este mult mai complex. Desi introvertit, Clint Eastwood este ca o carte deschisa in interpretarea personajului ce i se potriveste ca o manusa. Morocanos, rautacios, egoist cu familia sa si total antisocial cu restul lumii, dar foarte mindru de a fi american (cum ii si sta bine unui fost soldat din Vietnam), Walter Kowalski ajunge sa se ataseze de familia de hmongi (?! populatie de origine asiatica, bastinasa in Vietnam, Laos, Thailanda si Burma) din vecini, pe care ii detesta cu toata puterea fiintei pentru ca i-au invadat tara. Minunata relatia dintre batrin si micutul Thao (Toad "broscoi", cum il numeste Kowalski) caruia ii oferta un model in viata intr-o societate fara modele de viata. Cind isi vede noii prieteni amenintati de primejdiile ce pindesc la colt de strada, Kowalski decide sa faca tot ce-i sta in putinta pentru a le oferi sansa la o viata mai buna.

De cealalta parte, Harry Brown este mult mai misterios. La fel, Michael Caine este magistral in interpretarea batrinului razvratit devenit erou local. Harry Brown este un om singur, aflat la capatul drumului, tipul clasic de batrinel din vecini, a carui singura delectare sunt jocurile de sah in compania singurului prieten, Len. Cind acesta cade victima vagabonzilor traficanti de droguri din cartier, Brown isi pune masca de legionar si dezlantuie violenta.

Diferenta de clasa dintre un Clint Eastwood aflat la maturitate regizorala si Daniel Barber aflat la inceput de drum se simte in sensul in care Gran Torino e un film complex, armonios, facut cu mult suflet, pe cind Harry Brown pare mai mult un experiment uitat in forma sa bruta (si nota bene ca are mare noroc cu interpretarea de zile mari a lui Michael Caine).

Ceea ce m-a facut sa prefer filmul lui Eastwood a fost, insa, umorul, nelipsit din aproape nici o secventa. E un film la care se ride si se plinge in egala masura. Si nu in ultimul rind, filmul nu se cheama "Walter Kowalski", ci Gran Torino. Asadar pe linga a fi o poveste despre un erou american, Gran Torino este si o poveste despre atasamentul unui om pentru simbolul tineretii sale, Fordul Gran Torino. Mai multe despre relatia om-masina in filmul lui Eric Bana, Love the Beast.