Peacock [2010]

IF ONLY HE KNEW WHAT SHE WAS DOING.

Peacock a fost o surpriza destul de placuta, de genul cu cit stii mai putin despre un film, cu atit te surprinde mai placut. Marele plus al filmului este, bineinteles, Cillian Murphy care face cele mai bune roluri de femeie pe care le-a facut vreodata un actor. Intotdeauna un deliciu sa-l privesti. Dupa ce a fost Patrick “Kitten” Braden in minunatul film a lui Neil Jordan, Breakfast on Pluto, Cillian strikes back cu o noua interpretare de 5stele- rolul John/Emma Skillpa. Dupa cum probabil deja v-ati dat seama, este vorba de un rol dublu, antagonic din toate punctele de vedere, cu nuante schizofrenice dupa modelul Dr. Jekyll and Mr. Hyde. Nu stiu ce e mai dificil: sa intrepretezi un rol dublu in care cele doua personaje sunt asemenatoare, sau sa interpretezi un rol dublu in care personajele sunt diametral-opuse. Pentru Murphy pare la fel de simplu: daca rolul din Breakfast on Pluto a fost, mai mult, unul de nuantare, atunci in Peacock, ne ofera doua personaje pe cit de diferite pe atit de puternice. Transformarea lui John Skillpa in Emma Skillpa este radicala, si nu se bazeaza citusi de putin pe machiaj. Tot timpul am avut senzatia ca Cillian Murphy este un actor mult subapreciat, poate din cauza ca, pina acum, s-a ferit in mod elegant de mainstream-ul Hollywood.

Ca actiune filmul este minimal- un episod din viata oraselului Peacock, Nebraska, insa, ca studiu de personaj, este foarte amanuntit. Desi ar putea foarte usor trece drept cliseu, filmul scapa de aceasta capcana datorita actorilor din distributie; pe linga Cillian Murphy, mai apar Susan Sarandon, Ellen Page si Bill Pullman. John si Emma Skillpa sunt barbat si femeie, sot si sotie, isteric si sensibil, rau si bun, doua fete ale aceleiasi medalii. Emma a fost dezvoltata de John ca efect al unei copilarii traumatizante, marcata de figura materna; odata cu pierderea mamei, personalitatea copilului se dedubleaza. Un fel de Noman Bates: “Mother! Oh God, Mother !! “. John va vrea sa devina mama sa, pentru copilul lui. Ce este, insa fascinat in Peacock, si ceea ce m-a prins si pe mine, este ca aceasta dedublare nu se face in mod constient sau premeditat. Pe tot parcursul filmului te vei trezi intrebindu-te daca este o gluma si Emma/John se joaca dinadins cu vietile celor din jurul lui/ei/lor sau chiar este vorba despre un caz patologic. Finalul este natural, fara twisturi, lucru pentru care filmul a fost destul de criticat. Mie mi s-a parut exact cum trebuia, nu era nevoie de nici o surpriza la sfirsitul unui film in care accentul nu cade pe actiune.

BOY A [2007]

Regizorul irlandez John Crowley face din nou echipa cu scenaristul Mark O’Rowe (au facut impreuna Intermision, 2003) pentru adaptarea pe ecran a romanului lui Jonathan Trigell, Boy A. Filmul face, oarecum, parte din seria filmelor dure cu miez moale. Dar amar. Si nu doar din punctul asta de vedere imi seamana cu Un Prophete sau 13 Tzameti, ci si din punctul de vedere al personajului principal. Acestea sunt genul de filme care lanseaza cariera unui debutant. La fel ca Tahar Rahim sau George Babluani, tinarul britanic Andrew Garfield este mesmerizant in rolul lui Jack Burridge.

Boy A este minunat de la cap la coada, chiar si in momentele in care iti vine sa urli disperat de ciuda si frustrare. Foarte pe scurt, filmul prezinta povestea unui baiat, Eric Wilson, care incearca sa-si reia viata dupa 14 ani petrecuti in inchisoare, pentru uciderea, in complicitate cu baiatul B, Philip Craig, a unei fetite de 10 ani. Planurile din trecut se interpun peste cele din prezent, cu flash-uri retrospective din copilaria micutilor Eric si Philip. Daca in prezent, este filmul lui Eric/Jack, in planul trecut, este cu siguranta filmul lui Philip Craig (1983-2000), acest mic Lord of the Flies, jucat excelent de foarte expresivul Taylor Doherty. Din inchisoare, mai iese doar baiatul A, la 24 de ani, si sub atenta supraveghere a devotatului asistent social Terry (Peter Mullan). Mutat in Manchester si cu o noua identitate, Jack Burridge, Boy A isi reface, cuminte, viata: se muta intr-un apartament, isi gaseste de lucru, isi face prieteni si se indragosteste de blonda Michelle…insa toate acestea cu frica zilei de miine. John Crowley ne asterne perfect calmul de dinaintea furtunii. Din instinct de pura bunatate, Jack impreuna cu colegul sau de munca, Chris, salveaza o fetita dintr-un accident de masina. Si astfel, criminalul devine erou, dar eroul avea sa dezvaluie fata criminalului. Salvarea fetiei il izbaveste spiritual, insa il arunca in ghearele unei media care asteapta de 14 ani sa-l sfisie.

Andrew Garfield face un tur de forta impresionant, si te face sa te atasezi atit de mult de personaj incit te trezesti cu nevoia fizica de a-l proteja cu orice pret, ca pe cineva drag. Debordanta usurinta cu care trece prin toata paleta de simtiri, a caror numitor comun este, mereu, frica. Jack (observati numele simplu pe care si l-a ales, gen boy next door, din dorinta de a trece neobservat si a duce o viata normala) este asemeni unui nou nascut care vede lumea pentru prima data. Este sensibil si nesigur in relatia cu Michelle, ingrozit la gindul c-ar putea-o pierde, dar si macinat de vinovatie cind este nevoit sa o minta cu privire la identitatea lui; este fericit ca un copil cind este cu Terry si reuseste sa-I faca cinste cu masa din primul lui salariu, pe care oricum nu stie cum altfel sa-l foloseasca, dar si implinit cind vede ca macar cineva este mindru de el. Fata de putinii prieteni este devotat 100%, devenind furios si instinctiv cind unul din ei este amenintat. Secventa in care o salveaza pe micuta din accident este induiosatoare peste masura, poate una dintre cele mai frumoase ale filmului. Iar cind isi vede poza in ziar in cele doua ipostaze, aceea de erou, linga aceea de criminal, devine ingrozit si speriat asemeni unui animal incoltit. Relatia cu Terry este una cu totul deosebita: pentru Jack el este tatal pe care nu l-a cunoscut niciodata, iar pentru Terry, Jack este fiul de care poate in sfirsit sa fie mindru, spre deosebire de relatia pe care acesta o are cu fiul biologic, Zeb (James Young). Zeb este fiul risipitor, nedorit, dar reintors acasa pentru a distruge universal unui tata , in sfirsit alinat.

Pe final, reteta succesului lui Andrew, ingrozit de idea personajului pe care urma sa-l joace, si ingrijorat ca nu avea sa fie destul de bun, de interesant si de unic. “Intotdeauna am sentimentul asta. Si este dificil sa-ti dai seama daca trebuie sa te afli in starea asta ca sa devii creativ. Trebuie neaparat sa devii o epava? Nu am prea multa experienta in fata camerei si nici nu stiu trucuri anume, insa daca reusesti sa cistigi increderea publicului, atunci cu siguranta il vei face sa te iubeasca. Jack stia ca nu avea cum sa fie el insusi si de aceea nu a reusit. Stia ca lumea (publicul) nu il va accepta. Asta a fost o metafora pentru mine. Daca nu esti cu totul deschis, nu vei reusi.”