Eat Pray Love [2010]

Review facut de Peter Bradshaw in The Guardian (http://www.guardian.co.uk/film/2010/sep/23/eat-pray-love-review). As fi vrut sa fi scris eu asta.

Sit, watch, groan. Yawn, fidget, stretch. Eat Snickers, pray for end of dire film about Julia Roberts's emotional growth, love the fact it can't last for ever. Wince, daydream, frown. Resent script, resent acting, resent dinky tripartite structure. Grit teeth, clench fists, focus on plot. Troubled traveller Julia finds fulfilment through exotic foreign cuisine, exotic foreign religion, sex with exotic foreign Javier Bardem. Film patronises Italians, Indians, Indonesians. Julia finds spirituality, rejects rat race, gives Balinese therapist 16 grand to buy house. Balinese therapist is grateful, thankful, humble. Sigh, blink, sniff. Check watch, groan, slump.
Film continues, persists, drags on. Wonder about Julia Roberts's hair, wonder about Julia Roberts's teeth, wonder about permanence of Julia Roberts's reported conversion to Hinduism. Click light-pen on, click light-pen off, click light-pen on. Eat crisps noisily, pray for more crisps, love crisps. Munch, munch, munch. Munch, munch, suddenly stop munching when fellow critic hisses "Sshhh!" Eat crisps by sucking them, pray that this will be quiet, love the salty tang. This, incidentally, makes me plump, heavy, fat. Yet Julia's life-affirming pasta somehow makes her slim, slender, svelte. She is emoting, sobbing, empathising. She has encounters, meetings, learning-experiences. Meets wise old Texan, sweet Indian girl, dynamic Italian-speaking Swede who thinks "Vaffanculo" means "screw you".
Roberts eats up the oxygen, preys on credulous cinemagoers, loves what she sees in the mirror. Julia shags Billy Crudup, James Franco, Javier Bardem. Ex-husband, rebound lover, true romance. Crudup is shallow'n'callow, Franco is goofy'n'flaky, Bardem is hunky'n'saintly. We hate Crudup, like Franco, love Bardem. Divorced Javier is gorgeous, sexy, emotionally giving. About his ex-wife we are indifferent, incurious, uninterested. She is absent, off the scene, unnamed. That's how Julia likes it, needs it, prefers it.
Movie passes two-hour mark, unfinished, not over yet. Whimper, moan, grimace. Wriggle, writhe, squirm. Seethe, growl, rage. Eat own fist, pray for death, love the rushing sense of imminent darkness. Scream, topple forward, have to be carried out of cinema. Reach life crisis, form resolution, ask editor for paid year's leave to go travelling. Editor stands up, shakes head, silently mouths the word: "No". Nod, turn, return to work. Personal growth, spiritual journeys, emotional enrichment? Not as easy as 1-2-3.

The Town [2010]

Un lucru e sigur: ne place mult mai mult de Ben Affleck in spatele camerelor, decit in fata lor. Numai lucruri bune a facut de cind s-a apucat, incepind cu Good Will Hunting si apoi cu Gone Baby Gone, iar acum The Town. The Town e filmul tipic cu hoti si politisti care nu surprinde cu nimic, insa e bine facut. Personaje solide, scenariu bine construit, mici twist-uri pe ici pe colo ca sa-i dea sarea si piperul necesare, poveste de dragoste, dar si urmariri cu masini si impuscaturi.
Orasul e Charlestown, suburbia Boston-ului- the bank robbery capital of America.

The Fighter [2010]

Am incetat sa ma mai minunez de prestatiile geniale ale lui Christian Bale. Rolul lui Dickie Eklund din The Fighter e inca una din lungul sir, deja premiat cu un Glob de Aur pentru cel mai bun actor in rol secundar. Sa-ti placa Bale ca si actor e ca si cum ai tine cu Brazilia la fotbal- n-ai cum sa fii dezamagit. Ca sa va dati seama despre ce e vorba, uitati-va la film caci e greu de descris in cuvinte ce face Bale in fata camerelor. Nu joaca personajul, ci se joaca cu el: mimica, gestica, limbaj si multa spontaneitate si improvizatie, sunt sigura. The Fighter e filmul lui Mark Wahlberg, si la propriu si la figurat, insa, fara a stirbi ceva din interpretarea lui Wahlberg, caruia a propos, ii vine rolul ca o manusa, Christian Bale fura show-ul, din umbra in mare stil. Filmul e un biopic despre viata lui “irish” Micky (nu Mickey) Ward, boxeurul de categorie semi-mijlocie care l-a invins de trei ori prin knockout pe mult titratul Arturo Gatti. Acesta e virful carierei lui Ward, insa cronologia filmului este cu mult inainte. Cum am spus mai sus, filmul este despre viata, si nu cariera lui Ward. Regizorul David O’Russel expune povestea prin prisma legaturilor de familie: mama- primul fiu, mama- al doilea fiu, mama- restul fiicelor, sot-sotie, tata-copii si, de departe cea mai pregnanta si mai frumos conturata, relatia dintre Micky si Dickie. Amindoi fratii sunt boxeuri, unul cu viitorul inainte, celalalt cu visele naruite, unul e copilul model, celalalt e oaia neagra, unul se tine de sport, celalalt se apuca de droguri, insa destinele lor nu vor sa mearga pe cai diferite.
Dupa Jack Kerouac, Micky Ward a fost a doilea om ce-a pus orasul Lowell pe harta Americii, cum spune si Dickie in film. Din seria filmelor cu box: Rocky, Ragin’ Bull, Million Dollar Baby, Ali, si prin extrapolare, chiar si The Wrestler, mie asta mi-a placut cel mai mult.

The Da Vinci Code [2006]

Am vazut si eu finalmente mult mediatizatul Cod al lui Da Vinci. Dupa 5 ani de la aparitie. N-am asteptat atit ca sa se linisteasca apele in jurul lui si sa pot opina obiectiv, cum face colegul Lucian, ci pur si simplu nu mi-a facut cu ochiul. Acum, m-am gindit sa intru in rind cu lumea la capitolul asta, alegind varianta usoara. Vizionarea filmului. Ca de pus mina pe carte nu vreau, c-am auzit povesti infricosatoare cum ca nu mai poti sa iei mina de pe ea. Nu, nu. Sa dam cu parerea asadar- un film de actiune mediocru, fara bad-acting, fara mari aberatii (asta daca excludem povestea in sine), cu cap si coada. Cu Tom Hanks acolo in rolul principal mi se cam strepezesc dintii, nu sunt mare fan, dar mai apar un Ian Mc Kellen si un Paul Bettany care au niste interpretari pozitive ca personaje negative. E ok de vazut; nu-ti schimba cu nimic viata. De poveste nu zic, nu ma intereseaza, o stie oricum toata lumea. Desigur insa, daca luam in considerare si continuarea, Ingeri si Demoni, Codul devine la fel de pretios precum Sfantul Graal.

Legion [2010]

Back in business. Ca mai un pic si se facea anu'. De acum in colo pe principiul less is more.



Asadar, ce poate sa-ti redea cheful de scris mai mult decit un film prost? Si ce film poate fi mai prost decit Legion? Tot auzisem ca e penibil si-mi venea sa tin cu el, impotriva lumii, sa gasesc ceva bun in el, dar nu se poate. Desi era compromis din start, pe final a aparut scena perfecta de dregere a busuiocului- o lupta pe cinste intre cei doi sfinti cu aripi, cu efecte si tot tacimul. Ghiciti cit a durat? max 10 secunde. Ce sa-i faci? A fost prea bun Michael. Nu va uitati, ca va spun eu pe scurt. Dumnezeu trimite apocalipsa pe pamint. Nu apa de data asta, ci o armata de ingeri. Cainii cerurilor- minati in lupta de Arhanghelii Michael si Gabriel. Intre timp, Michael isi taie aripile, cade din cer si se alatura oamenilor in acest razboi pentru salvarea/ distugerea omenirii. Frumos ar fi asa ca idee. De aici in colo scene de un penibil fara margini, cu dialoguri si personaje pe masura (vezi baba din trailer). Singura duma buna e aia cu "I don't believe in God", "That's ok, God doesn't believe in you, either". Buna asta... Altfel, un film cam slab de inger, cum s-ar spune. Hihi. Il trecem in categoria "asa nu" a lui Paul Bettany. Controversat actor. Cite filme bune, atitea si proaste. Si pe cit de bune alea bune, pe atit de proaste alea proaste. Asteptam cu sufletul la gura sa catalogam Priest care da bine din trailer. Imediat scriu de Codul lui Da Vinci, ca sa pastram nota.