duminică, 31 ianuarie 2010

The Book of Eli [2010]


Ce fain e sentimentul ala cind iesi cu zimbetul pe buze de la un film la care ai intrat fara nici o asteptare. The Book of Eli e ultimul film ce mi-a oferit aceasta placere, intr-o vineri seara, cu temperatura negativa si cu nimic altceva mai bun de facut. Dupa vreo 10 minute am inteles ca era inca un film din seria cu sfirsitul lumii, atit de la moda de la o vreme incoace. Dar ce frumos era filmat sfirsitul asta al lumii. Si pe ce acorduri se desfasura. The Book of Eli (regia Albert si Allan Hughes) m-a cucerit cu siguranta la impresia artistica, cu panoramele-i apocaliptice nesfirsite, derulate in perfecta armonie cu muzica (semnata de Atticus Ross- fost colaborator cu Nine Inch Nails, Korn, sau Jane's Addiction). Apoi, incet, mi-am dat seama ca m-am lasat prinsa si in povestea lui Eli.
Eli (Denzel Washington) e unul dintre putinii supravietuitori ramasi in urma "razboiului", in posesia caruia se afla misterioasa carte din titlu si caruia ii revine misiunea sfinta de la o purta spre Vest. Inzestrat cu intelepciune si moralitate, trasaturi pierdute de mult de semenii lui ramasi in viata, dar minat de o credinta si o forta launtrica nemaintilnite, Eli porneste sa salveze ceea ce mai poate fi salvat din umanitate. Aceasta calatorie initiatica ii scoate in cale o serie de obstacole menite sa-i testeze taria morala, credinta si capacitatea de sacrificiu si il poarta spre ultimul orasel populat, unde il intilneste pe maleficul sheriff Carnegie, cel avid de cultura si doritor al cartii lui Eli. Personajul este jucat fabulos de catre Gary "bad boy" Oldman, care intradevar este facut pentru astfel de roluri; dupa cum spunea si Luci- daca te enerveaza inseamna ca si-a facut treaba- si daca te si face sa rizi in acelasi timp, as adauga eu. Tot aici o cunoaste si pe frumoasa Solara (Mila Kunis), fiica adpotiva a lui Carnegie, si filmul devine din ce in ce mai palpitant. Cine sa va alege cu cartea si cine cu fata, ramine de vazut...
N-am vazut inca The Road, dar asta a fost bun de tot. Mergeti sa-l vedeti, de preferinta pe marele ecran.


joi, 28 ianuarie 2010

Love the Beast [2009]


Eric Bana ne e cunoscut pentru rolurile din Troy, Munich sau Star Trek, insa ceea ce nu stim despre el este ca e pilot profesionist de curse. Dupa cum singur marturiseste, este indragostit de masini de cind se stie, fara sa-si aminteasca de vreun episod anume in viata care sa-i fi declansat aceasta dragoste. In 1979, copil fiind, vede Mad Max si se decide asupra obictului pasiunii sale- Ford GT Falcon Coupe, pe care il va si primi din partea tatalui sau, la virsta de 18 ani.
Nesimtindu-se legat de nici un film cu aceasta tema, Eric Bana decide sa imbine utilul cu placutul si se distribuie in rolul ideal in povestea vietii alaturi de Bestia sa.
Love the Beast este o poveste despre pasiunea pilotului pentru bolidul sau. Love the Beast este o poveste despre dragoste, atasament, devotament si daruire. Love the Beast este un documentar sport dedicat amatorilor de gen si iubitorilor de masini. Si nu in ultimul rind, Love the Beast este o introspectie in viata de zi cu zi a unui star Hollywood.
Filmul incepe documentareste cu Jeremy Clarkson (Top Gear) care imparte lumea in doua: iubitorii de masini si restul. Atit el cit si Bana se inscriu, cu siguranta, in prima categorie. De cealalta parte e colectionarul, Jay Leno, care compara condusul cu sexul, adica amator sau profesionist “I love to have sex, but I’m not a pornstar. It’s the same with driving”. Cea de-a treia interventie in film o are faimosul psiholog Dr. Phil (gazda a show-ului cu acelasi nume, din America) care descrie capacitatea de transcendere a unui obiect si transformarea lui in ceva mai mult decit materie. Eric Bana insa, nu recunoaste aceasta capacitate decit in masinile vechi, supravietuitoare ale testului timpului, care-ti stau alaturi de o viata si cu care poti comunica, si nicidecum in ultimele modele ultra-tehnologizate de la Mercedes sau BMW. Stiu exact la ce se refera Bana cind spune asta; tatal meu are o astfel de masina, un Mercedes alb din '75, model din acela cu care se plimbau sefii de stat acum 30 de ani, pentru care n-as putea spune ca are chiar o pasiune, insa de care este foarte atasat (si de care m-am atasat si eu extrem de mult si pe care o conduc cu cea mai mare placere orideciteori am ocazia). Are masina de 15 ani si e in forma maxima. Asadar stiu ce inseamna sa cresti alaturi de o masina, sa ai amintiri legate de ea, sa o asociezi unor persoane dragi.
Inainte de a fi actor, Eric Bana a fost pilot de raliuri in Australia natala; filmul prezinta contextul social din Melbourne in care Eric si-a dezvoltat aceasta pasiune, alaturi de tatal sau croat de la care a mostenit, probabil genetic, pasiunea pentru masini, si de mama sa mereu ingrijorata cind fiul ii era pe pista, sau de prietenii din copilarie pentru care timpul petrecut mesterind sub capota masinii era, pentru niste adolescenti, cel mai placut mod de a-si petrece timpul liber.
Frumosul si Bestia sa continua aceasta poveste de dragoste timp de 25 de ani, poate mai mult decit o casnicie, chiar si dupa ce Eric Bana intra in zona celebritatii. Insa asemenea clasicelor povesti de dragoste, nici acesteia nu-i lipseste dramatismul punctului culminant: in urma cu 4 ani, dupa citeva zile de raliu in circuitul Targa al Tazmaniei, mult-pretuitul Ford ajunge in decor cu avarii majore. Momentul este dramatic cu atit mai mult cu cit pilotul, teafar, marturiseste ca ar fi preferat sa stea el in cirje decit sa i se intimple ceva masinii. Imediat dupa accident, se vede nevoit sa stea zambitor in fata reflectoarelor si a microfoanelor la premiera filmului Lucky You si sa raspunda intrebarilor stupide legate de noua sa freza. I se poate citi tristetea pe chip. Astfel inconjurat de superficialitatea Hollywoodului, e lesne de inteles refugiul lui in aceasta pasiune, respectiv dorinta de a o pastra tot timpul aproape. Amuzant momentul cind Eric glumeste pe seama pantofilor lui de condus, fire-proof, pe care i-ar purta cu drag pe la seratele dansante la care este invitat, iar in caz de-un incendiu ar fi primul care i-ar suta pe restul afara.
Intotdeauna e frumos sa urmaresti povesti despre oameni cu pasiuni, oricare ar fi acele pasiuni. Ford Falconul este punctul de echilibru in viata lui Eric Bana, coltul de liniste in viata tumultoasa a unui actor de prim-plan, liantul cu lumea copilariei, cu familia si cu prietenii din indepartata Australie, dar mai presus de toate, este pasiunea vietii unui om.

Recomand cu caldura, mai ales daca va place Top Gear. E un film ce bine-dispune
.


marți, 26 ianuarie 2010

Dorian Gray [2009]


Abandonati orice speranta toti cei ce aveti nadejde ca veti apuca ziua unei ecranizari decente a Portretului lui Dorian Gray. Filmul lui Oliver Parker este, cel mult, inspirat, insa sub nici o forma, o ecranizare a cartii lui Wilde. Luati de exemplu Parfumul lui Tom Tykwer si apreciati cum se face un film dupa o carte, unde mai pui ca era si destul de greu de pus pe ecran. Tykwer reuseste sa aduca filmul la nivelul cartii, pe cind Parker nu putea fi mai departe de adevar.
Ben Barnes in rolul exquizitului Dorian este destul de lihod, si m-as referi aici inclusiv la prezenta fizica. De jucat joaca nicicum, dar parca pentru ca filmul ii cere asta, insa cu nota necesara de superficialism in expresie (asta e bine!). Iar ca prezenta, n-as spune ca te orbeste cum ar trebui s-o faca un Dorian Gray. Chiar e un subiect interesant de dezbatut cu privire la ce actor s-ar potrivi. Citind cartea la vremea ei, toti ne-am imaginat un chip pentru personajul principal si, intradevar, e greu de gasit unul to live up to the character. Eu imi imaginam un Jude Law pe cind era Dickie Greenleaf in The Talented Mr. Ripley.
La nivel de personaje, toate sunt slab conturate, si daca Dorian mai e cum e, Lordul Henry Wotton-personajul cheie al povestii- este complet lasat pe dinafara. Despre planul diabolic al lui Wotton aflam doar in confruntarea lui cu Dorian cind acesta ii reproseaza isteric "I am what you made me. I am what you have always been afraid to be". Raminem cu ochii in soare despre ce si cum ar fi uneltit Wotton, despre manifestul lui estetic, despre forta manipulatoare asupra lui Dorian.
Daca n-am fi citit cartea, filmul nu se sustine in nici un fel. Cei ce au citit-o, inevitabil, vor umple golurile in mod involuntar, iar cei ce n-au citit-o, primesc un film sec, cu nuante horror nelalocul lor. Culegerea de citate savuroase a lui Oscar Wilde a ramas in carte, dialogurile din film fiind absolut goale. Ca rating, Dorian Gray ar merita bulina rosie cu "nerecomandat cunoscatorilor".
Acuma sa vedem derapajele majore. Flash-urile din copilaria lui Dorian n-am putut sa le inteleg. Initial, ma gindeam, cu gust amar, ca va fi vorba din nou de nevoia aceea stupida de a explica un personaj care n-are (ne)voie sa fie explicat. Insa nici macar atit. Flash-urile au aparut ca si cum ar fi fost din alt film: fara scop si fara cauza. Ce n-am mai inteles a fost introducerea celui de-al doilea personaj feminin, dupa scoaterea din scena a primului, Sybil Vane. E vorba de fiica lui Henry Wotton, cu care Dorian ar trebui sa inceapa o viata noua ca alt om- un fel de cruce pe care s-o poarte Wotton pentru monstrul pe care l-a creat (e si un pic moralizator filmul !!!) Oricum, din nou o idee nefondata si nefinalizata. Secventa de final cu Dorian cel Real si Dorian cel Pictat este din categoria no comment- intradevar e greu sa faci scena asta, cu elementele horror cu tot, fara sa cazi in penibil. Laudabila, insa, indrazneala regizorului de a arata intreaga paleta de depravare a lui Dorian, destul de explicit: de la orgie, la crima si homosexualitate. Dar si aici, accentul cade gresit- in loc de un criminal vanitos, ne alegem cu un Don Juan care n-are nici in clin nici in mineca cu personajul lui Wilde.
Dar sa gindim modernist, cum ca forma primeaza continutului- iar forma a fost relativ reusita: Londra victoriana, atmosfera gotica, costumele (desi puteau fi ceva mai dandy), societatea depravata ca personaj colectiv, etc.
Pe final mi-as permite o parafrazare:
there is no such thing as a moral or an immoral film. Films are well made or badly made. That is all.

Give 'em Hell, Malone [2009]



E undeva pe la mijloc in categoria filmelor noir. Titlul insa, il gasesc extrem de catchy. Nici prea prea, nici foarte foarte, e bun de uitat, daca n-ai altul mai bun la care sa te uiti. Incepe senzational cu una dintre cele mai bine filmate secvente cu impuscaturi vazute vreodata, insa pina la final, ne dam seama ca, intradevar, aceea a fostcea mai buna secventa a filmului. Regizor a unui Resident Evil, a unui Highlander si a unui Scorpion King, australianul Russell Mulcachy incearca un action-crime-thriller, insa pare sa fi vazut prea multe filme inainte. Gen atmosfera din Sin City pe alocuri, un pic de Tarantino pe ici pe colo, in special in secventa de inceput, cea cu mult…singeee ; plus motivul servietei in care nu stim ce este dar care este extrem de pretioasa pentru personaje ; plus micuta japoneza asasina ; plus Ving Rhames care se auto-intituleaza direct din start big black motherfucker [fara sa vreau m-am gindit imediat la Jules sau la Marsellus Wallace din Pulp Fiction- daca n-ar fi avut nici o legatura in afara de cea evidenta, de ce m-as fi gindit ?!] ; plus plus plus. Un pic prea multe « plusuri ». S-apoi personajul jucat de Doug Hutchinson, Matchstick, putea lejer sa se cheme Jester sau ceva, sa nu zic chiar Joker. A fost elementul care m-a deranjat cel mai tare pe parcursul filmului ; in absolut fiecare secventa puteam observa strofocarea aceea inutila de a-l imita pe Heath Ledger : de la voce, la gesturi, la replici, pina si la backgroundul personal al personajului. Altfel filmul e in regula. Mi-a placut mult Thomas Jane in rolul anti-eroului Malone, detectivul alcoholic ce cocheteaza cu lumea asasinilor platiti, pentru a-si razbuna familia. Malone e sec, dur si elegant in alain-delon-ul sau cu palarie, genul clasic de personaj a la anii ’40, ce-o are alaturi pe frumoasa doamna in rosu, Evelyn (jucata de Elsa Pataky, actrita de origine spaniola, inca necunoscuta).

Give ‘em Hell, Malone nu e cel mai original film pe care l-ati vazut vreodata insa are twisturi destule cit sa te tina in priza pina la final, actiune sustinuta cu impuscaturi , urmariri cu masini, batai pe acoperisuri, scenariu bine scris, replici sarcastice ce nu pot lipsi intr-un film noir, personaje bine conturate, si destul de mult umor.