Dorian Gray [2009]

Abandonati orice speranta toti cei ce aveti nadejde ca veti apuca ziua unei ecranizari decente a Portretului lui Dorian Gray. Filmul lui Oliver Parker este, cel mult, inspirat, insa sub nici o forma, o ecranizare a cartii lui Wilde. Luati de exemplu Parfumul lui Tom Tykwer si apreciati cum se face un film dupa o carte, unde mai pui ca era si destul de greu de pus pe ecran. Tykwer reuseste sa aduca filmul la nivelul cartii, pe cind Parker nu putea fi mai departe de adevar.
Ben Barnes in rolul exquizitului Dorian este destul de lihod, si m-as referi aici inclusiv la prezenta fizica. De jucat joaca nicicum, dar parca pentru ca filmul ii cere asta, insa cu nota necesara de superficialism in expresie (asta e bine!). Iar ca prezenta, n-as spune ca te orbeste cum ar trebui s-o faca un Dorian Gray. Chiar e un subiect interesant de dezbatut cu privire la ce actor s-ar potrivi. Citind cartea la vremea ei, toti ne-am imaginat un chip pentru personajul principal si, intradevar, e greu de gasit unul to live up to the character. Eu imi imaginam un Jude Law pe cind era Dickie Greenleaf in The Talented Mr. Ripley.
La nivel de personaje, toate sunt slab conturate, si daca Dorian mai e cum e, Lordul Henry Wotton-personajul cheie al povestii- este complet lasat pe dinafara. Despre planul diabolic al lui Wotton aflam doar in confruntarea lui cu Dorian cind acesta ii reproseaza isteric "I am what you made me. I am what you have always been afraid to be". Raminem cu ochii in soare despre ce si cum ar fi uneltit Wotton, despre manifestul lui estetic, despre forta manipulatoare asupra lui Dorian.
Daca n-am fi citit cartea, filmul nu se sustine in nici un fel. Cei ce au citit-o, inevitabil, vor umple golurile in mod involuntar, iar cei ce n-au citit-o, primesc un film sec, cu nuante horror nelalocul lor. Culegerea de citate savuroase a lui Oscar Wilde a ramas in carte, dialogurile din film fiind absolut goale. Ca rating, Dorian Gray ar merita bulina rosie cu "nerecomandat cunoscatorilor".
Acuma sa vedem derapajele majore. Flash-urile din copilaria lui Dorian n-am putut sa le inteleg. Initial, ma gindeam, cu gust amar, ca va fi vorba din nou de nevoia aceea stupida de a explica un personaj care n-are (ne)voie sa fie explicat. Insa nici macar atit. Flash-urile au aparut ca si cum ar fi fost din alt film: fara scop si fara cauza. Ce n-am mai inteles a fost introducerea celui de-al doilea personaj feminin, dupa scoaterea din scena a primului, Sybil Vane. E vorba de fiica lui Henry Wotton, cu care Dorian ar trebui sa inceapa o viata noua ca alt om- un fel de cruce pe care s-o poarte Wotton pentru monstrul pe care l-a creat (e si un pic moralizator filmul !!!) Oricum, din nou o idee nefondata si nefinalizata. Secventa de final cu Dorian cel Real si Dorian cel Pictat este din categoria no comment- intradevar e greu sa faci scena asta, cu elementele horror cu tot, fara sa cazi in penibil. Laudabila, insa, indrazneala regizorului de a arata intreaga paleta de depravare a lui Dorian, destul de explicit: de la orgie, la crima si homosexualitate. Dar si aici, accentul cade gresit- in loc de un criminal vanitos, ne alegem cu un Don Juan care n-are nici in clin nici in mineca cu personajul lui Wilde.
Dar sa gindim modernist, cum ca forma primeaza continutului- iar forma a fost relativ reusita: Londra victoriana, atmosfera gotica, costumele (desi puteau fi ceva mai dandy), societatea depravata ca personaj colectiv, etc.
Pe final mi-as permite o parafrazare: there is no such thing as a moral or an immoral film. Films are well made or badly made. That is all.