Eat Pray Love [2010]

Review facut de Peter Bradshaw in The Guardian (http://www.guardian.co.uk/film/2010/sep/23/eat-pray-love-review). As fi vrut sa fi scris eu asta.

Sit, watch, groan. Yawn, fidget, stretch. Eat Snickers, pray for end of dire film about Julia Roberts's emotional growth, love the fact it can't last for ever. Wince, daydream, frown. Resent script, resent acting, resent dinky tripartite structure. Grit teeth, clench fists, focus on plot. Troubled traveller Julia finds fulfilment through exotic foreign cuisine, exotic foreign religion, sex with exotic foreign Javier Bardem. Film patronises Italians, Indians, Indonesians. Julia finds spirituality, rejects rat race, gives Balinese therapist 16 grand to buy house. Balinese therapist is grateful, thankful, humble. Sigh, blink, sniff. Check watch, groan, slump.
Film continues, persists, drags on. Wonder about Julia Roberts's hair, wonder about Julia Roberts's teeth, wonder about permanence of Julia Roberts's reported conversion to Hinduism. Click light-pen on, click light-pen off, click light-pen on. Eat crisps noisily, pray for more crisps, love crisps. Munch, munch, munch. Munch, munch, suddenly stop munching when fellow critic hisses "Sshhh!" Eat crisps by sucking them, pray that this will be quiet, love the salty tang. This, incidentally, makes me plump, heavy, fat. Yet Julia's life-affirming pasta somehow makes her slim, slender, svelte. She is emoting, sobbing, empathising. She has encounters, meetings, learning-experiences. Meets wise old Texan, sweet Indian girl, dynamic Italian-speaking Swede who thinks "Vaffanculo" means "screw you".
Roberts eats up the oxygen, preys on credulous cinemagoers, loves what she sees in the mirror. Julia shags Billy Crudup, James Franco, Javier Bardem. Ex-husband, rebound lover, true romance. Crudup is shallow'n'callow, Franco is goofy'n'flaky, Bardem is hunky'n'saintly. We hate Crudup, like Franco, love Bardem. Divorced Javier is gorgeous, sexy, emotionally giving. About his ex-wife we are indifferent, incurious, uninterested. She is absent, off the scene, unnamed. That's how Julia likes it, needs it, prefers it.
Movie passes two-hour mark, unfinished, not over yet. Whimper, moan, grimace. Wriggle, writhe, squirm. Seethe, growl, rage. Eat own fist, pray for death, love the rushing sense of imminent darkness. Scream, topple forward, have to be carried out of cinema. Reach life crisis, form resolution, ask editor for paid year's leave to go travelling. Editor stands up, shakes head, silently mouths the word: "No". Nod, turn, return to work. Personal growth, spiritual journeys, emotional enrichment? Not as easy as 1-2-3.

The Town [2010]

Un lucru e sigur: ne place mult mai mult de Ben Affleck in spatele camerelor, decit in fata lor. Numai lucruri bune a facut de cind s-a apucat, incepind cu Good Will Hunting si apoi cu Gone Baby Gone, iar acum The Town. The Town e filmul tipic cu hoti si politisti care nu surprinde cu nimic, insa e bine facut. Personaje solide, scenariu bine construit, mici twist-uri pe ici pe colo ca sa-i dea sarea si piperul necesare, poveste de dragoste, dar si urmariri cu masini si impuscaturi.
Orasul e Charlestown, suburbia Boston-ului- the bank robbery capital of America.

The Fighter [2010]

Am incetat sa ma mai minunez de prestatiile geniale ale lui Christian Bale. Rolul lui Dickie Eklund din The Fighter e inca una din lungul sir, deja premiat cu un Glob de Aur pentru cel mai bun actor in rol secundar. Sa-ti placa Bale ca si actor e ca si cum ai tine cu Brazilia la fotbal- n-ai cum sa fii dezamagit. Ca sa va dati seama despre ce e vorba, uitati-va la film caci e greu de descris in cuvinte ce face Bale in fata camerelor. Nu joaca personajul, ci se joaca cu el: mimica, gestica, limbaj si multa spontaneitate si improvizatie, sunt sigura. The Fighter e filmul lui Mark Wahlberg, si la propriu si la figurat, insa, fara a stirbi ceva din interpretarea lui Wahlberg, caruia a propos, ii vine rolul ca o manusa, Christian Bale fura show-ul, din umbra in mare stil. Filmul e un biopic despre viata lui “irish” Micky (nu Mickey) Ward, boxeurul de categorie semi-mijlocie care l-a invins de trei ori prin knockout pe mult titratul Arturo Gatti. Acesta e virful carierei lui Ward, insa cronologia filmului este cu mult inainte. Cum am spus mai sus, filmul este despre viata, si nu cariera lui Ward. Regizorul David O’Russel expune povestea prin prisma legaturilor de familie: mama- primul fiu, mama- al doilea fiu, mama- restul fiicelor, sot-sotie, tata-copii si, de departe cea mai pregnanta si mai frumos conturata, relatia dintre Micky si Dickie. Amindoi fratii sunt boxeuri, unul cu viitorul inainte, celalalt cu visele naruite, unul e copilul model, celalalt e oaia neagra, unul se tine de sport, celalalt se apuca de droguri, insa destinele lor nu vor sa mearga pe cai diferite.
Dupa Jack Kerouac, Micky Ward a fost a doilea om ce-a pus orasul Lowell pe harta Americii, cum spune si Dickie in film. Din seria filmelor cu box: Rocky, Ragin’ Bull, Million Dollar Baby, Ali, si prin extrapolare, chiar si The Wrestler, mie asta mi-a placut cel mai mult.

The Da Vinci Code [2006]

Am vazut si eu finalmente mult mediatizatul Cod al lui Da Vinci. Dupa 5 ani de la aparitie. N-am asteptat atit ca sa se linisteasca apele in jurul lui si sa pot opina obiectiv, cum face colegul Lucian, ci pur si simplu nu mi-a facut cu ochiul. Acum, m-am gindit sa intru in rind cu lumea la capitolul asta, alegind varianta usoara. Vizionarea filmului. Ca de pus mina pe carte nu vreau, c-am auzit povesti infricosatoare cum ca nu mai poti sa iei mina de pe ea. Nu, nu. Sa dam cu parerea asadar- un film de actiune mediocru, fara bad-acting, fara mari aberatii (asta daca excludem povestea in sine), cu cap si coada. Cu Tom Hanks acolo in rolul principal mi se cam strepezesc dintii, nu sunt mare fan, dar mai apar un Ian Mc Kellen si un Paul Bettany care au niste interpretari pozitive ca personaje negative. E ok de vazut; nu-ti schimba cu nimic viata. De poveste nu zic, nu ma intereseaza, o stie oricum toata lumea. Desigur insa, daca luam in considerare si continuarea, Ingeri si Demoni, Codul devine la fel de pretios precum Sfantul Graal.

Legion [2010]

Back in business. Ca mai un pic si se facea anu'. De acum in colo pe principiul less is more.



Asadar, ce poate sa-ti redea cheful de scris mai mult decit un film prost? Si ce film poate fi mai prost decit Legion? Tot auzisem ca e penibil si-mi venea sa tin cu el, impotriva lumii, sa gasesc ceva bun in el, dar nu se poate. Desi era compromis din start, pe final a aparut scena perfecta de dregere a busuiocului- o lupta pe cinste intre cei doi sfinti cu aripi, cu efecte si tot tacimul. Ghiciti cit a durat? max 10 secunde. Ce sa-i faci? A fost prea bun Michael. Nu va uitati, ca va spun eu pe scurt. Dumnezeu trimite apocalipsa pe pamint. Nu apa de data asta, ci o armata de ingeri. Cainii cerurilor- minati in lupta de Arhanghelii Michael si Gabriel. Intre timp, Michael isi taie aripile, cade din cer si se alatura oamenilor in acest razboi pentru salvarea/ distugerea omenirii. Frumos ar fi asa ca idee. De aici in colo scene de un penibil fara margini, cu dialoguri si personaje pe masura (vezi baba din trailer). Singura duma buna e aia cu "I don't believe in God", "That's ok, God doesn't believe in you, either". Buna asta... Altfel, un film cam slab de inger, cum s-ar spune. Hihi. Il trecem in categoria "asa nu" a lui Paul Bettany. Controversat actor. Cite filme bune, atitea si proaste. Si pe cit de bune alea bune, pe atit de proaste alea proaste. Asteptam cu sufletul la gura sa catalogam Priest care da bine din trailer. Imediat scriu de Codul lui Da Vinci, ca sa pastram nota.

Peacock [2010]

IF ONLY HE KNEW WHAT SHE WAS DOING.

Peacock a fost o surpriza destul de placuta, de genul cu cit stii mai putin despre un film, cu atit te surprinde mai placut. Marele plus al filmului este, bineinteles, Cillian Murphy care face cele mai bune roluri de femeie pe care le-a facut vreodata un actor. Intotdeauna un deliciu sa-l privesti. Dupa ce a fost Patrick “Kitten” Braden in minunatul film a lui Neil Jordan, Breakfast on Pluto, Cillian strikes back cu o noua interpretare de 5stele- rolul John/Emma Skillpa. Dupa cum probabil deja v-ati dat seama, este vorba de un rol dublu, antagonic din toate punctele de vedere, cu nuante schizofrenice dupa modelul Dr. Jekyll and Mr. Hyde. Nu stiu ce e mai dificil: sa intrepretezi un rol dublu in care cele doua personaje sunt asemenatoare, sau sa interpretezi un rol dublu in care personajele sunt diametral-opuse. Pentru Murphy pare la fel de simplu: daca rolul din Breakfast on Pluto a fost, mai mult, unul de nuantare, atunci in Peacock, ne ofera doua personaje pe cit de diferite pe atit de puternice. Transformarea lui John Skillpa in Emma Skillpa este radicala, si nu se bazeaza citusi de putin pe machiaj. Tot timpul am avut senzatia ca Cillian Murphy este un actor mult subapreciat, poate din cauza ca, pina acum, s-a ferit in mod elegant de mainstream-ul Hollywood.

Ca actiune filmul este minimal- un episod din viata oraselului Peacock, Nebraska, insa, ca studiu de personaj, este foarte amanuntit. Desi ar putea foarte usor trece drept cliseu, filmul scapa de aceasta capcana datorita actorilor din distributie; pe linga Cillian Murphy, mai apar Susan Sarandon, Ellen Page si Bill Pullman. John si Emma Skillpa sunt barbat si femeie, sot si sotie, isteric si sensibil, rau si bun, doua fete ale aceleiasi medalii. Emma a fost dezvoltata de John ca efect al unei copilarii traumatizante, marcata de figura materna; odata cu pierderea mamei, personalitatea copilului se dedubleaza. Un fel de Noman Bates: “Mother! Oh God, Mother !! “. John va vrea sa devina mama sa, pentru copilul lui. Ce este, insa fascinat in Peacock, si ceea ce m-a prins si pe mine, este ca aceasta dedublare nu se face in mod constient sau premeditat. Pe tot parcursul filmului te vei trezi intrebindu-te daca este o gluma si Emma/John se joaca dinadins cu vietile celor din jurul lui/ei/lor sau chiar este vorba despre un caz patologic. Finalul este natural, fara twisturi, lucru pentru care filmul a fost destul de criticat. Mie mi s-a parut exact cum trebuia, nu era nevoie de nici o surpriza la sfirsitul unui film in care accentul nu cade pe actiune.

BOY A [2007]

Regizorul irlandez John Crowley face din nou echipa cu scenaristul Mark O’Rowe (au facut impreuna Intermision, 2003) pentru adaptarea pe ecran a romanului lui Jonathan Trigell, Boy A. Filmul face, oarecum, parte din seria filmelor dure cu miez moale. Dar amar. Si nu doar din punctul asta de vedere imi seamana cu Un Prophete sau 13 Tzameti, ci si din punctul de vedere al personajului principal. Acestea sunt genul de filme care lanseaza cariera unui debutant. La fel ca Tahar Rahim sau George Babluani, tinarul britanic Andrew Garfield este mesmerizant in rolul lui Jack Burridge.

Boy A este minunat de la cap la coada, chiar si in momentele in care iti vine sa urli disperat de ciuda si frustrare. Foarte pe scurt, filmul prezinta povestea unui baiat, Eric Wilson, care incearca sa-si reia viata dupa 14 ani petrecuti in inchisoare, pentru uciderea, in complicitate cu baiatul B, Philip Craig, a unei fetite de 10 ani. Planurile din trecut se interpun peste cele din prezent, cu flash-uri retrospective din copilaria micutilor Eric si Philip. Daca in prezent, este filmul lui Eric/Jack, in planul trecut, este cu siguranta filmul lui Philip Craig (1983-2000), acest mic Lord of the Flies, jucat excelent de foarte expresivul Taylor Doherty. Din inchisoare, mai iese doar baiatul A, la 24 de ani, si sub atenta supraveghere a devotatului asistent social Terry (Peter Mullan). Mutat in Manchester si cu o noua identitate, Jack Burridge, Boy A isi reface, cuminte, viata: se muta intr-un apartament, isi gaseste de lucru, isi face prieteni si se indragosteste de blonda Michelle…insa toate acestea cu frica zilei de miine. John Crowley ne asterne perfect calmul de dinaintea furtunii. Din instinct de pura bunatate, Jack impreuna cu colegul sau de munca, Chris, salveaza o fetita dintr-un accident de masina. Si astfel, criminalul devine erou, dar eroul avea sa dezvaluie fata criminalului. Salvarea fetiei il izbaveste spiritual, insa il arunca in ghearele unei media care asteapta de 14 ani sa-l sfisie.

Andrew Garfield face un tur de forta impresionant, si te face sa te atasezi atit de mult de personaj incit te trezesti cu nevoia fizica de a-l proteja cu orice pret, ca pe cineva drag. Debordanta usurinta cu care trece prin toata paleta de simtiri, a caror numitor comun este, mereu, frica. Jack (observati numele simplu pe care si l-a ales, gen boy next door, din dorinta de a trece neobservat si a duce o viata normala) este asemeni unui nou nascut care vede lumea pentru prima data. Este sensibil si nesigur in relatia cu Michelle, ingrozit la gindul c-ar putea-o pierde, dar si macinat de vinovatie cind este nevoit sa o minta cu privire la identitatea lui; este fericit ca un copil cind este cu Terry si reuseste sa-I faca cinste cu masa din primul lui salariu, pe care oricum nu stie cum altfel sa-l foloseasca, dar si implinit cind vede ca macar cineva este mindru de el. Fata de putinii prieteni este devotat 100%, devenind furios si instinctiv cind unul din ei este amenintat. Secventa in care o salveaza pe micuta din accident este induiosatoare peste masura, poate una dintre cele mai frumoase ale filmului. Iar cind isi vede poza in ziar in cele doua ipostaze, aceea de erou, linga aceea de criminal, devine ingrozit si speriat asemeni unui animal incoltit. Relatia cu Terry este una cu totul deosebita: pentru Jack el este tatal pe care nu l-a cunoscut niciodata, iar pentru Terry, Jack este fiul de care poate in sfirsit sa fie mindru, spre deosebire de relatia pe care acesta o are cu fiul biologic, Zeb (James Young). Zeb este fiul risipitor, nedorit, dar reintors acasa pentru a distruge universal unui tata , in sfirsit alinat.

Pe final, reteta succesului lui Andrew, ingrozit de idea personajului pe care urma sa-l joace, si ingrijorat ca nu avea sa fie destul de bun, de interesant si de unic. “Intotdeauna am sentimentul asta. Si este dificil sa-ti dai seama daca trebuie sa te afli in starea asta ca sa devii creativ. Trebuie neaparat sa devii o epava? Nu am prea multa experienta in fata camerei si nici nu stiu trucuri anume, insa daca reusesti sa cistigi increderea publicului, atunci cu siguranta il vei face sa te iubeasca. Jack stia ca nu avea cum sa fie el insusi si de aceea nu a reusit. Stia ca lumea (publicul) nu il va accepta. Asta a fost o metafora pentru mine. Daca nu esti cu totul deschis, nu vei reusi.”